De la spatiul grotesc din “The Wailing” la ruinele claustrofobice din “The Tunnel”, Lee Hoo Kyoung a aratat un design impresionant. In momentul de fata lucreaza alaturi de Ryoo Seung Wan la realizarea unui spatiu istoric plin de intensitate pentru filmul “Battleship Island”, ce are actiunea amplasata in anii ‘40.

Ai absolvit Scoala de Arte. Ce te-a indemnat sa te indrepti catre o cariera in film?

Mi-au placut filmele inca de cand eram copil, mai ales cele stiintifico-fantastice. Credeam ca voi face filme precum “Blade Runner” (1982) daca reusesc sa obtin o slujba in industria de film, dar primul film la care am lucrat a fost “Memories of Murder” (2003). Eram in facultate si in acelasi timp predam la un institut de arta cateva ore pe saptamana, cand m-am gandit ca ar trebui sa apuc pe drumul pe care vreau sa merg. Atunci am auzit ca echipa ce se ocupa de “Memories of Murder” era in cautare de oameni. Am mai lucrat si la “Old Boy” in acel an (2003).

Care a fost primul tau proiect ca designer de productie?

Nu a fost un film. A fost un serial din 2005, difuzat de un post de televiziune prin cablu, se numea “Same Bed, Different Dreams”. Am fost foarte stresat din cauza responsabilitatii. Ca film, “Sunflower” (2006) a fost primul meu proiect ca scenograf.

Cred ca “Insadong Scandal” (2009) a fost primul tau film in care ti-ai consolidat numele ca designer de productie.

Pentru ca actiunea filmului se petrecea in domeniul artei, detaliile erau foarte importante, si pentru ca eu asta studiasem, am avut multi prieteni care m-au ajutat. A fost mult de munca, bugetul era limitat, dar a fost amuzant. Nu a fost usor, insa, deseori fiind nevoit sa creez ceva din nimic.

In productia la care lucrezi acum, cum comunici cu regizorul si echipa?

Fie ca e vorba de scenografie sau altceva, incerc sa raman fidel ideii originale, pe cat posibil. Asa ca incerc sa am un plan foarte clar inca de la inceput. Este genul de plan din care intelegi totul in ansamblu si incerci sa discuti cu actorii despre toate detaliile necesare pentru a-i ajuta sa construiasca rolurile. Ca in arta conceptuala, incerc sa fac totul cat mai detaliat posibil.

“The Wailing” a fost o poveste originala, un gen interesant. Cum a fost munca ta in acest film?

Designul de productie a fost foarte interesant, dar filmul in sine a fost fascinant, de-a dreptul. Un scenariu bun se desfasoara cu sens intr-un anume spatiu. Asta face ca lucrurile sa fie dificile pentru tine pentru ca nu vrei ca ceea ce faci sa lezeze in vreun fel un film foarte bun.

Ai lucrat cu Na Hong Jin in “The Yellow Sea” (2010) si “The Wailing”. Cum e sa lucrezi cu el?

Am avut multe conflicte cand am facut “The Yellow Sea” pentru ca filmarile erau dificile. Dar, in timp, ne-am apropiat si asta a dus la un alt proiect alaturi de el, “The Wailing”. Este genul de om care te stimuleaza mereu, vrea mereu ceva in plus fata de ce fac, orice ar fi acel lucru. La “The Wailing” am lucrat alaturi de el de la stadiul de scenariu, am invatat multe de la el.

Esti foarte bun la combinarea elementelor fantastice cu spatial real, dupa cum am vazut in “Miracle in Cell No. 7” (2013) si “The Wailing”. Cum faci asta?

Ar fi plictisitor sa fac sau sa copiez ceva ce s-a facut deja. Cea mai amuzanta parte a muncii mele este sa creez ceva nou, fara a strica scenariul filmului sau ceea ce vrea sa transmita. De aceea vreau sa fac filme S.F. Trebuie sa recombin diferite lucruri pentru a crea ceva nou. In cinematografia coreana nu sunt multe filme in care scenografia transmite ceva audientei, in mod activ, fie ca vorbim de fundal, recuzita sau stari de spirit. Asta e ce vreau eu sa fac.

In “The Tunnel” ai creat o realitate pe care nu ai experimentat-o. Pe ce te-ai bazat, in mod deosebit?

Pentru a face munca mea trebuie sa mergi acolo si sa ai acea experienta, dar nu e mereu posibil. A trebuit sa ne bazam pe informatii si a trebuit sa fim fideli detaliilor pentru a descrie atmosfera, dezastrul. Ce a fost greu a fost sa facem ca totul sa fie totusi functional si eficient, adica in acel spatiu trebuia sa incapa actorii si cameramanii cu camerele de filmare pentru a putea filma scenele respective.

Acum lucrezi la “Battleship Island”. Este o productie cu mult mai mare decat cele de care te-ai ocupat pana acum. La ce esti mai atent, de data asta?

Deja am fost in acel loc istoric, dar au mai ramas doar niste ruine. Nu a fost usor sa readuc totul la viata, este o strada care era foarte aglomerata in acei ani (1940). Nu mai exista nici prea multe referinte sau informatii. A trebuit sa facem aproape totul din nou si sa existe o realitate cinematografica in acel spatiu. Si, mai mult decat orice, a fost foarte mult de munca.

Care crezi ca este cel mai urgent lucru in scenografie, in cinema-ul coreean?

Mediul de lucru s-a schimbat considerabil, dar inca faci sacrificii. Mai trebuie imbunatatit pentru a avea pretentia cresterii calitatii unui film. Cred ca ajungem la cel putin 80% productiile de la Hollywood sau cele din Europa. De cei 20% ramasi depind conditiile de munca. Cu alte cuvinte, e vorba de timp si bani.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil