Regizorul si scenaristul lui „Desert Dream” („Hyazgar”), chinezul Lu Zhang, nominalizat la Ursul de aur pentru regia acestui film, revine in atentia cinefililor cu o noua productie de calitate, „Iri”, filmata in Coreea de Sud, cu actori coreeni. Ca in cazul precedentului sau film, Zhang este si co-scenarist, iar in rolurile principale au fost distribuiti doi actori, Tae-woong Eom si Yun Jin-seo care si-au pastrat numele reale pentru rolurile interpretate, un lucru mai putin intalnit intr-un film. „Iri” este inspirat din evenimente reale petrecute pe 11 noiembrie 1977, cand o explozie devestatoare a avut loc la gara Iri din Jeolla de Nord. Accidentul s-a petrecut in conditiile in care, un tren ce transporta dinamita de la Incheon-ul de Sud in Gwangju a luat foc, in niste conditii mai putin clare. Explozia a ucis 57 de persoane aflate in gara in acel moment, ramanand in istorie drept una din marile tragedii ale Coreei contemporane.

„Iri” isi plaseaza actiunea la 30 de ani de la aceste evenimente. Micutul orasel ajunge in atentia presei deoarece este organizat un concert comemorativ cu prilejul a 3 decenii de la tragicul accident. Orasul fierbe de emotia intalnirii cu cateva vedete venite special sa cante pe o scena locala, iar televiziunea se afla in oras. In toata aceasta valtoare, descoperim 2 personaje al caror destin a fost implacabil marcat de tragedia din urma cu 3 decenii: Jin-seo, o tanara de 30 de ani, nascuta cu probleme mentale din cauza accidentului, pe care toata lumea o considera „nabuna orasului”, si fratele acesteia, Tae-woong, sofer de taxi, care incearca atat cat timpul ii permite sa o protejeze pe sora ei neajutorata. Amandoi locuiesc intr-un asezamant pentru batrani, Jin-seo avand grija de acestia si participand, ocazional, din spatele usilor, la cursurile de limba chineza pe care o profesoara le preda imigrantilor, intr-o incapere alaturata. Toti incearca sa profite de Jin-seo, de la seful ei, care nu o plateste cu lunile, la niste veterani de razboi sau la un cursant, care o violeaza. Dar curand o serie de evenimente incep sa se petreaca, si personaje carora Jin-seo s-a obisnuit sa le dea binete in drumul ei zilnic spre stabiliment, incep sa dispara din peisajul cotidian, lasand un gol in sufletul ei.

Frumusetea acestui film sta in naturaletea scenelor; viata curge normal, fara a interveni nimic care sa-i schimbe cursul, aparent. Absolut totul pare de un firesc iesit din comun. Fiecare zi pare la fel, insa monotonia cotidiana reuseste sa atraga prin simplitatea ei. Personajele vorbesc putin sau folosind un limbaj extrem de simplu, deseori fara a transmite ceva special privitorului. Insa adunate toate la un loc, reiese tabloul unei vieti obisnuite a unor oameni desi nenorociti, deosebiti prin ceea ce ascunde sufletul lor. Acest film reuseste sa scoata aceasta traire interioara e fiecarui personaj si sa o transpuna in relatia lui cu societatea si cu semenii care il inconjoara. Omul nu este, in acest film, decat un simplu purtator al unor drame personale inabusite in tacere. Iar tacerea este ceva sublim, pentru ca transmite tot ceea ce cuvintele nu pot spune.

Lu Zhang este extrem de talentat in a crea o atmosfera cu ajutorul unei camere statice, reusind sa induca ideea unei existente imobile, stagnante. Exista, insa, o linie pe care acest gen de filme trebuie sa fie atente sa nu il treaca: e vorba de linia dintre lamentarea elegiaca si caricaturizarea suferintei. „Iri” rataceste dincolo de aceasta linie, si niciodata nu reuseste sa-si mai gaseasca calea de intoarcere. Estetic, „Iri” isi atinge telurile. Personajele par mai mult decat reale, interpretarea actorilor este sincera si deseori devastatoare. Stilul lui Zhang aminteste de initiatorul genului de filme abordat de acesta, in Coreea: Lee Chang-dong. In fapt, „Iri” este un mars al suferintei de zi cu zi, intr-o lume imobila; viata pare un lung sir de suferinte inutile, pe care nimic nu-l poate opri (chiar exista la un moment dat o scena sugestiva, cand Tae-woong ajunge la o biserica crestina si primeste un pliant de la o credincioasa, pliant pe care nu il ia in seama, o scena care transmite ideea ca nici macar credinta nu poate schimba destinul acestor personaje). Un film deosebit, recomandat doar fanilor genului „arthouse”, cu aplecare spre astfel de realizari pe care le regasim prezente prin salile de proiectie ale festivalurilor de film internationale. Nu este un film comercial, ci mai degraba un tablou al unei drame contemporane in care s-ar putea regasi oricine, oricand.