DIVERSE

Publicat: duminică 17 ianuarie 2016

Zhang Yimou a reusit sa-si faca un nume in anii ’90 prin productii memorabile in care prezenta femeia (mereu intruchipata de actrita lui preferata, Gong Li) luptand pentru a razbi intr-o societate indiferenta. Desigur, acest lucru nu l-a impiedicat sa abordeze si alte genuri, de la filme noir la comedii negre sau chiar filme de arte martiale (Hero). “Happy Times” a fost, pentru cariera lui Yimou, un film relativ minor. Insa chiar daca nu i-a adus premii (doar o nominalizare la Festivalul de Film de la Berlin din 2002), in timp s-a dovedit a fi unul din cele mai sensibile filme ale intregii sale cariere, abordarea fiind una total diferita fata de orice alt film anterior. Productia e o adaptare libera dupa o schita scrisa de Mo Yan, “Shifu: You’ll Do Anything for a Laugh” si spune povestea unui batran (Batranul Zhao) ce-si cauta o nevasta la matrimoniale, iar cand o gaseste e dispus aa faca orice pentru a se casatori cu aceasta, inclusiv sa minta. Cand se trezeste pe cap cu fiica vitrega a acesteia, pe deasupra si nevazatoare, trebuind sa ii ofere un loc de munca, Batranul Zhao se pierde intr-un sir nesafsrit de minciuni cusute cu ata alba, care intr-un final il vor conduce spre cea mai placuta experienta a vietii sale. In rolurile principale, Yimou i-a distribuit pe popularul actor Zhao Benshan, unul din cei mai mari comici din istoria Chinei, si pe tanara actrita Dong Jie (20 de ani la data filmarilor, desi ai spune ca are mult mai putin), ce a debutat pe marele ecran cu acest rol, dupa un casting organizat de Zhang Yimou pe internet.

Undeva in orasul Dalian din China sfarsitului anilor ’90, Batranul Zhao e un pensionar ce are un mare defect: vorbeste mult, iar uneori de la vorba pana la inflorituri e un pas atat de mic incat nici nu observa cand spusele sale devin minciuni. Poate si acesta e unul din motivele pentru care nu s-a insurat niciodata. Ca fire, insa, e un luptator. Desi sta intr-o garsoniera ponosita, fara a avea nici macar un frigider in casa, si desi mai tot timpul e plecat de acasa pentru a nu consuma curent si a-si reduce cheltuielile, nu renunta la gandul de a-si gasi o consoarta. Dupa 18 tentative esuate, in sfarsit pare a-si fi gasit sufletul pereche. Petitorul de la agentia matrimoniala i-a aranjat o intalnire cu o persoana exact conform cerintelor sale: draguta, calda si… deloc slabuta. Nici pretentiile lui nu sunt foarte ridicate: cineva care sa tina de urat unui batran ca el. Noua prietena ii solicita 50.000 de yuani pentru organizarea nuntii, iar Batranul Zhao ii spune ca suma e o bagatela pentru el, laudandu-se ca de obicei. Odata sperantele unei casatorii renascute, acesta apeleaza la prietenul sau, Fu, cum se putea altfel daca nu pentru un imprumut. Doar ca acesta ii propune o afacere care sa-i aduca banii doriti pentru nunta, cu investitii aproape zero: amenajarea unui autobuz parasit dintr-o padurice de la marginea orasului pentru publicul larg si incasarea unei mici taxe pentru accesul in “Adapostul Clipe Fericite”, cum l-a numit Zhao. Lucrurile se complica cand noua prietena ii cere lui Zhao sa-i gaseasca fiicei sale vitrege din a doua casatorie, nevazatoare, numita Micuta Wu, un loc de munca la “hotelul” sau.

“Happy Times” e un amestec de genuri, mai exact 3, note care sunt mentinute in paralel pana la final. E vorba de comedie fara mari pretentii, acel gen ce-l vedem des in sitcom-uri, ce face apel la publicul larg dornic sa rada din orice, in momentul in care niste personaje intra in tot felul de belele. Trebuie spus ca nu intamplator Zhang Yimou a apelat in distributia filmului la cativa actori chinezi cunoscuti de comedie de la sfarsitul anilor ’90, pentru a pune in valoare latura comica a filmului sau. Al doilea gen ce se regaseste in film e comentariul social. Tema e specifica filmelor chinezesti si consta in introducerea problematicii diferentelor sociale dintre anumite personaje, ce stau la baza dezvoltarii laturii comice (de exemplu, Batranul Zhao e un adevarat paria, insa pretinde ca are un statut social mai mult decat decent, acela de proprietar de hotel si afacerist, doar pentru a cuceri sufletul noii sale prietene). Nu in cele din urma, a treia tematica a filmului lui Yimou e lupta existentiala, o tema artistica ce pune in valoarea toata opera lui cinematografica. Ceea ce face filmul cu adevarat unic e faptul ca aceste 3 teme se imbina si se mentin imbinate de la inceput pana la sfarsit, fapt ce da soliditate productiei. Aceasta caracteristica e rar intalnita in filmele din ziua de azi, cand in general combinarea de genuri se face cronologic, evolutiv, adica filmul incepe intr-o nota, sa zicem comica, dupa care pe parcurs isi schimba caracteristicile, migrand spre un alt gen.

Titlul filmului “Happy Times” (Clipe Fericite) are o dubla semnificatie. Intai, desemneaza “hotelul” amenajat intr-un autobuz de catre cei doi intreprinzatori de ocazie, insa are si un sens metaforic dublu: e atat o aluzie la momentele petrecute impreuna de Batranul Zhao cu Micuta Wu, momente scurte ca niste clipe, insa pline de fericire, in ciuda situatiei dramatice in care ii aduce pe amandoi viata, si, pe de alta parte, e o aluzie amara la duritatea vietii, la indiferenta cu care aceasta ii trateaza ca subiecti puri ai destinului necrutator. Cei doi, fara sa realizeze, impinsi de greutatile vietii cotidiene, ajung sa depinda unul de celalalt. El – din dorinta de a-i face pe plac noii lui iubite si pentru a o conduce la altar, face orice compromis, inclusiv acela de a o lua de pe capul scorpiei pe plapanda Wu Ying si a-i oferi nici el nu stie ce. Eventual doar minciuni, iluzii, o lume plasmuita de imaginatia lui bogata, care in mintea fetei oarbe prinde radacini si ii inoculeaza sentimentul ca pentru prima oara in viata, cineva chiar o considera utila la ceva. Ea – din dorinta de a se reintalni cu tatal ce a abandonat-o, priveste noua slujba la hotelul Batranului Zhao ca pe o cale sigura de a strange banii necesari pentru operatia care i-ar putea reda vederea. Aceasta motivatie se transforma intr-o ultima speranta de a mai trai, dupa ce incearca anterior sa-si ia viata. De aceea ajunge sa depinda de Batranul Zhao. Treptat, intre cei doi se naste o legatura mai speciala, ce are la baza nefericirea comuna, o legatura care timid creioneaza portretul unei familii surogat ce le insenineaza sufletul de suferinta si le reda speranta ca vor veni si zile mai bune. Aceasta este esenta filmului lui Zhang Yimou: intre iluzii si deziluzii, exista un moment, prezentul, ce poate fi fericit, indiferent cat de dura e viata cu noi. Acelasi mesaj il regasim in alte filme celebre de-ale marelui regizor, fie ca e vorba de productii de la inceputul carierei, precum “Ju Dou” (unde fericirea prezentului se cladeste pe mormanul searbad al unei relatii conjugale de tip submisiv la capatul caruia se afla adulterul), sau dintre cele mai recente – “Coming Home” (unde fericirea momentului regasirii unor soti despartiti de abuzurile regimului Maoist e umbrita de boala uitarii si de cea a rusinii sociale) sau “Under the Hawthorne Tree” (unde fericirea tanarului cuplu din perioada Revolutiei Culturale e una efemera, cu limita de timp). Ce frumos subiect de filme, “fericirea”, la un regizor precum Zhang Yimou ale carui filme nu de putine ori au fost cenzurate si interzise de la difuzare in China comunista !

Nu ramane decat sa savuram acest film de exceptie al unui regizor de exceptie, ce ne invata un lucru minunat: ca viata poate fi frumoasa daca nu te dai batut, si ca interactiunea dintre oameni este, in cele din urma, un lucru posibil, ce merita orice sacrificiu. Mesajul de speranta din finalul trist dar realist al lui “Happy Times” e directionat, evident, spre oameni, spre societatea in care nu traim ca niste indivizi izolati, care trebuie sa ne ofere speranta ca ne putem bizui pe bunatatea omului de langa noi. Optimismul mesajului final al lui Zhang Yimou transmite de fapt ideea ca nu toti oamenii sunt indiferenti la problemele si suferintele noastre personale, si ca pe langa forta noastra interioara, pentru a merge mai departe e necesar acest liant numit interactiune sociala.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 13 ianuarie 2016

Ahn Sang-hoon, regizorul cunoscutului thriller “Blind”, debuteaza cu un film de epoca greoi despre anii tulburi ce au urmat fondarii regatului Joseon. Subiectul a fost abordat in multe filme si seriale (“Deep Rooted Tree” e de departe cel mai celebru si mai de succes dintre toate), insa de aceasta data povestea se axeaza nu pe momentul propriu-zis al fondarii, ci pe lupta pentru succesiune la tron, pe fondul continuei amenintari a Maretului Ming invecinat. Regele Taejo, ajuns spre sfarsitul vietii, Jung Do-jeon si familia sa ne sunt prezentati intr-un mod realist, aflati in opozitie cu Printul dezmostenit Lee Bang-won, care nu renunta nici o clipa la lupta pentru ceea ce considera ca ii apartine de drept. Filmul impresioneaza prin distributia de exceptie, Shin Ha-kyun, Kang Ha-neul sau Jang Hyuk fiind promisiunea unei prestatii de calitate din partea echipei de actori. Din pacate, in comparatie cu alte filme de gen, lipsa de experienta a regizorului in materie de filme de epoca nu poate trece neobservata, scenariul incoerent in prima sa parte si lipsa detaliilor suficiente ce indica o evidenta lacuna in munca de editare si montaj umbresc putin din calitatea deosebita a interpretarii protagonistilor. In plus, distribuirea necunoscutei actrite Kang Ha-na in principalul rol feminin s-a dovedit total neinspirata, aceasta fiind o figura prea comuna pentru a iesi in evidenta cu ceva, fatorita acestor trasaturi fizice comune fiind usor confundata cu o alta actrita, Kim Sa-hee. Probabil, insa, alegerea s-a datorat faptului ca nu e usor sa gasesti o actrita de prima mana dispusa sa joace si scene necenzurate din dorinta de a asigura succesul filmului cu oice pret. Dar si la acest capitol filmul e cam stangaci, fiind departe de “The Treacherous”, cealalta productie indrazneata de epoca a anului 2015. Cunoscut initial sub titlul “The Age of Innocence”, “Empire of Lust” a fost o dezamagire la box-office, castigand doar 3 milioane de dolari, in conditiile in care bugetul total al productiei a fost de 4,5 milioane dolari.

La 7 ani de la fondarea dinastiei Joseon, in 1398, tara condusa de Regele Taejo cade in haos. Maretul Ming invecinat statea cu ochii pe tanarul si slabul regat din Peninsula, speculand orice divergenta interna in scopul evident al anexarii. In momentul in care incepe lupta pentru ungerea Printului Mostenitor, lupta la Curte se ascute. Jung Do-jeon e sustinatorul unei reforme militare, care sa duca la crearea unei armate unice si la disparitia armatelor private ale nobililor, fiind combatut de Vice Prim Ministru Jo Joon, care sustine ca antrenarea unei ostiri nationale ar ingrijoa Ming-ul si ar putea periclita noul regat. Totusi, Jung Do-jeon are un mare sustinator in persoana insusi a Regelui Taejo, care e impresionat de actele de vitejie ale fiului acestuia, Kim Min-jae (Shin Ha-kyun), recent intors victorios dintr-o campanie de cucerire in salbaticul Nord. Afinitatea Regelui pentru Kim Min-jae e dublata si de faptul ca fiul acestuia, Kim Jin (Kang Ha-neul) e sotul fiicei sale, Printesa Kyung-soon. In conditiile unei aliante atat de solide cu Regele, Jung Do-jeon nu are decat sa-si indeplineasca maretul plan… Dar lucrurile nu sunt atat de simple precum par, deoarece mai exista Printul Jung-an, Lee Bang-won (Jang Hyuk), fiul Regelui din prima casatorie, ce e ocolit de la succesiune, si care in ciuda aparentei indiferente, nu a renuntat la tron. Lucrurile se complica cand in scena apare o curtezana, Gahee (Kang Ha-na), care reuseste sa cucereasca inima Comandantului victorios din Nord, Kim Min-jae, complicand planurile Lordului Jung Do-jeon in cel mai neasteptat mod cu putinta, distragand atentia fiului sau de la treburile militare.

La prima vedere, “Empire of Lust” pare un film solid, din trailer, ce te incita sa-l vizionezi si aproape te convinge ca e un film de mare succes ce nu trebuie ratat. In realitate, scenele de actiune sunt rarefiate (desigur ca acestea, putine, au fost bine lucrate si incluse imediat in trailer, din motive de promovare), scenariul e dezechilibrat, cu multe sincope si prea multe fire epice, ingreunate si de numarul relativ mare de personaje ce se contureaza cu dificultate, abia dupa jumatatea filmului incepand sa se formeze taberele ce se infrunta. O bila alba pentru costume – cu siguranta va vor atrage privirea cercerii din urechi purtati de Jang Hyuk si Kang Ha-neul, ce nu prea i-am vazut in serialele despre aceasta perioada – si pentru designul somptuos. Povestea pare rupta in doua. In prima parte ne trezim cu o avalansa de personaje, distingand destul de greu taberele, iar acenariul nu ne ajuta aproape cu nimic, evolutia lucrurilor fiind lenta si neinteresanta. In partea a doua avem parca o alta poveste, rupta de prima parte, cu evenimente din trecut despre care nu stim nimic, dar care sunt aduse in prim plan brusc, fara prea multe explicatii, neramanand decat sa ni le asumam si sa le integram in tabloul neclar de ansamblu. Interactiunea personajelor e foarte proasta; exista cadre in care apar consecutiv aceleasi personaje, dupa care un alt grup de personaje intra in joc, si tot asa. Spre exemplu, mai bine de jumatate de film nu avem un cadru tata/fiu cu Shin Ha-kyun si Kang Ha-neul, insa regizorul a stiut sa insiste cu prezentarea fiecaruia din cei doi in cercul propriu, fara a-i aduce fata in fata. Vorbim, totusi, de o relatie tata/fiu, care spre sfarsit e exploatata, dar cam tarziu pentru a starni vreo emotie, impresia pe care ti-o transmite aceasta situatie stranie fiind ca intre tata si fiu exista o relatie placida. Actrita din rolul principal, Kang Ha-na, nu are nici o charisma, si nici vreo chimie cu vreunul din personajele din film. Chipul ei e comun si estompat, nu iese cu nimic in evidenta, iar prestatia ei nu e deloc convingatoare, mai mult aratandu-si nurii decat talentul actoricesc. Jang Hyuk in rolul Lee Bang-won, e mai mult un element de decor in prima parte, dupa care brusc isi joaca cu maturitate cartea. Shin Ha-kyun tace prea mult in acest film, iar patratelele si fizicul sau nu sunt suficiente argumente pentru a ne convinge ca face fata intr-un rol de film istoric, in care fiecare personaj trebuie sa aiba o oarecare greutate. Si, cum el e protagonistul povestii, ne arata mult prea putine pentru ceea ce lumea ar astepta de la un protagonist. Kang Ha-neul, in schimb, demonstreaza ca rolurile negative ii vin ca o manusa, fiind un actor ce are ceva din sobrietatea si privirea bizara a unui Gang Dong-won, fiind mai mult decat convingator in rolul unui personaj ceisi arata atat slabiciunile cat si rautatea. In mod ciudat, motorul filmului nu e intriga politica, desi primele cadre ne introduc in toiul unei aprinse discutii politice intre Jung Do-jeon si Jo Joon. Toata povestea se construieste in jurul personajul Gahee, o curtezana, ce ajunge sa influenteze cele mai importante decizii ale protagonistilor. Practic intrigile politice sunt eclipsate de o poveste de viata privata, cu toate picanteriile ei, politica fiind doar pretextul pentru a duce povestea mai departe. Una peste alta, un film bun, dar cu un scenariu ce nu valorizeaza suficient distributia solida, un scenariu ce se pierde prea repede in detalii inutile, uitand sa-si contureze personajele si sa le integreze intr-o poveste coerenta, usor de urmarit. Un film ce putea obtine mai multe decat a obtinut.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 10 ianuarie 2016

“Imagineaza-ti ca vei disparea din aceasta lume maine.. Ce lucruri si ganduri ai impartasi astazi celor dragi ?” Cam acesta ar fi sloganul excelentei productii japoneze “Lingering Spirits” (2014), cunoscuta si sub numele “Mindset” (un titlu total aiurea ales de unii – asianwiki, de exemplu, in conditiile in care titlul original al filmului, “Omoi Nokoshi”, s-ar putea traduce ca “Sentimente Sufocante”). Aceasta e o fantezie comico-dramatica ce paseste pe urmele unui “Resurrection” (Yomigaeri – 2002) sau “Be With You” (2004), doua filme ce pot fi deja considerate clasice ale cinematografiei japoneze de fantezie a ultimilor 15 ani. Filmul are la baza cel mai nou roman al lui Takaya Okamoto, ce a scris si scenariul (un lucru destul de rar nu numai in cinematografia japoneza, in general romanele fiind adaptate de scenaristi profesionisti), regia fiind semnata de Yuichiro Hirakawa, omul din spatele serialelor Jin, Mr. Brain sau Rookies. Si echipa de actori e una la inaltime, din numarul relativ mare de personaje distingandu-se doua, cele interpretate de Masaki Okada (daca vi se pare cunoscut, e datorita rolurilor exemplar interpretate in filme precum “I Give My First Love to You”, “Confessions” si “Villain”) si de Ryoko Hirosue, o actrita si cantareata iubita in Japonia, ce a aparut in zeci de seriale si filme de televiziune din 1996 pana in prezent, de care ne amintim cu siguranta din productii precum “Go, Masao!” “Departures” sau “Goemon”. Cu o poveste placuta, simpla si emotionanta, “Lingering Spirits” reuseste sa te cucereasca foarte usor si sa te poarte cu o naturalete debordanta de la buna dispozitie la lacrimi, dupa cum o arata si ineditul trailer al filmului, in care sunt inserate secvente filmate intr-o sala de cinematograf ce insista pe reactia publicului la scenele emotionante din film.

Gajiro Honda (Masaki Okada) e un tanar fara speranta. Egoist, are in cap doar doua lucruri: banii si femeile. Cu femeile e un Don Juan pana cand isi atinge obiectivul – atragerea lor in patul lui, iar pentru bani e in stare sa faca orice, de la vanzarea la negru de bilete la concerte in schimbul unui comision pana la orice fel de comisioane mai mult sau mai putin ingrate in folosul oricui. Yuko (Ryoko Hirosue) e o mama singura ce trebuie sa-si creasca unicul fiu, pe Kotaro, un baiat de 10 ani dificil si tacut, cu care are o relatie destul de rece. Yuko nu are o slujba foarte onorabila, la prima vedere, lucrand ca dansatoare la bara intr-un club de noapte, insa banii castigati ii permit sa-si creasca fiul, iar acesta sa-si continue studiile de gimnaziu. Intr-una din seri, dupa un spectacol de retragere al uneia dintre colege, Ruka, Yuko e condusa acasa de Johhnie, un fost pompier ce lucra ca supraveghetor in club, in masina aflandu-se si celelalte doua colege de scena, Ruka si Kei. Accelerand, din cauza intunericului Johnnie nu observa decat in ultimul moment ca in mijlocul strazii se afla un individ ce ridica ceva de jos. Desigur, e vorba de Gajiro, ce se apleca dupa banii luati de vant si purtati tocmai in mijlocul strazii. Impactul e inevitabil, Gajiro e proiectat metri buni distanta de masina in viteza. Acest accident va schimba pentru totdeauna viata lui Gajiro, care se trezeste pe patul de spital, spital unde se afla si cei patru pasageri ai masinii conduse de Johnnie.

Pentru o fantezie comico-dramatica, filmul se comporta foarte bine. Avem momente nu neaparat de comedie, dar cat de cat hilare, mai vesele, totul, ce e drept, pe un fundal dramatic ce ne e livrat cu ajutorul fanteziei. Povestea este simpla si, de la un anumit moment, previzibila, insa in ciuda acestui fapt, nu intervine plictiseala. Cu toate ca numarul de personaje principale e destul de mare – 5 – , carora li se adauga o serie de personaje secundare ce interactioneaza cu cei 5 in anumite momente, scenariul nu se pierde in amanunte inutile, despicandu-se in 4 fire epice principale, echivalente cu povestea fiecarui personaj in parte. Pe de o parte il avem pe Gajiro, un om ce doar se bucura de viata, fara a-i oferi ceva in schimb. E tanar, imatur, obsedat de femei si de cucerirea lor, si stie ca fericirea e ceva efemer, atat de volatila incat uneori poate tine doar o noapte. La fel si banii, niciodata suficienti pentru a-si satisface toate aspiratiile marunte. Gajiro e un personaj total iresponsabil, ce nu are nici o obligatie, ii priveste cu superficialitate pe cei din jur, fara a realiza ca de fapt el e cel superficial. Intotdeauna fuge de responsabilitate, iar pentru bani e in stare chiar sa-si dea viata. Pe de alta parte avem grupul de prietene de la clubul de noapte: Ruka, Kei, Yuko si Johhnie. Johnnie e un fost pompier pensionat, ce-si rotunjeste veniturile ca supraveghetor la clubul de noapte unde danseaza fetele. E respectat de toata lumea, simpatic, bland, ca un veritabil unchi pentru fete. Kei e o tanara de 17 ani pasionata de baseball, ce antreneaza chiar echipa de baseball a scolii, avand un iubit secret din randul jucatorilor de baseball. Practica dansul la bara pentru a castiga un ban, in paralel cu urmarea liceului. Ca veni vorba de dans la bara, nu e vorba de nimic vulgar in meseria practicata de fete; dansurile lor sunt mai mult un spectacol decent, insa prejudecatile celor din afara clubului inevitabil exista, lumea asociind in gneral dansul la bara cu striptease-ul. Din acest punct de vedere, filmul incearca sa arate ca dansul la bara poate avea si alte conotatii, artistice, decat cele presupus vulgare intiparite in mintea unora. Al treilea personaj din grupul de 4 e Ruka. Aceasta tine o ultima reprezentatie, urmand a incepe o viata noua odata cu nunta ce urma a avea loc in curand. Orfana de mica, aceasta a trebuit sa razbeasca in viata infruntand tot felul de greutati, iar acum ajunge in fata visului ei de o viata – ca al tuturor femeilor, de altfel, dupa cum ironic o spune nesaratul Gajiro -, anume sa imbrace rochia alba de mireasa. In sfarsit, Yuko e o mama singura ce-si creste copilul de 10 ani, pe Kotaro, nu fara sacrificii, pentru ea aceasta slujba fiind singura sursa de venit in casa. Relatia ei cu Kotaro e una distanta, si asta in principal din cauza racelii fiului ei, care tine ceva in el si mereu prefera tacerea la vorbele calde ale mamei. Relatia celor doi e unul din lucrurile de urmarit in acest film, deoarece e invaluita intr-un mister ce nu e elucidat decat spre sfarsit, lasand spectatorul sa aiba indoieli pana la final. Intalnirea neasteptata si in cele mai tragice conditii a lui Gajiro cu grupul de 4 prieteni ii va schimba, treptat, viziunea despre viata. Chiar daca e in continuare cinic, Gajiro invata sa-si pretuiasca viata si sa-i dea un sens.

Un film emotionant, cu multe invataminte, dintre care se desprinde una, poate cea mai importanta: viata trebuie traita la maxim, insa cu gandul la cei dragi, cu un tel bine stabilit, ce nu trebuie sa fie unul egoist. Pentru ca viata, cum spunea personajul Kei, e ca un joc de baseball: “Nu poti juca baseball de unul singur. Existi doar datorita celor din jurul tau. Sa lupti pentru ceva e minunat !”

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: duminică 3 ianuarie 2016

“Make It Big” e filmul de debut al regizorului Cho Ui-seok. La prima vedere numele acestuia nu spune prea multe, acesta avand doar 3 filme la activ in ultimii 13 ani. Recent, insa, a revenit in prim plan prin remake-ul coreean la productia din Hong-Kong “Eyes in the Sky”, intitulata “Cold Eyes”, careia i-a si adaptat scenariul. Cu siguranta insa in acest an vom mai auzi de Cho Ui-seok, deoarece a prins un proiect mare al unui film mult asteptat, ale carui filmari vor incepe in cateva luni. E vorba de blockbuster-ul “Master”, ce are o distributie de zile mari, formata deocamdata din Lee Byung-hun, Gang Dong-won si Kim Woo-bin. Revenind, insa, la “Make It Big”, productia dateaza din anul 2002 si e anterioara declansarii Valului Coreean. Cu alte cuvinte e o clasica comedie de actiune cu tineri plini de energie, politisti si borfasi mai mult sau mai putin inepti, prinsi intr-o poveste amuzanta care reuseste, pana la un anumit punct, sa captiveze. Totusi, in partea a doua, filmul sufera o scadere evidenta de calitate, pe fondul unui scenariu ce devine haotic, ca si cum regizorul scenarist a intrat brusc intr-o pana de idei. Dar astfel de momente sunt caracteristice filmelor din perioada de dinaintea Valului Coreean, cand accentul se punea nu pe calitatea scenariului, ci pe latura financiara, cineastii incercand sa imite modelul hollywoodian de succes, bazat pe investitii minime si venituri maxime. In plus, cu zeci de filme cu tematici similare aparute dupa anul 2000, era destul de greu sa iesi in evidenta. Sansa acestei productii s-a numit distributia. Doua din starurile in plina ascensiune ale momentului, Song Seung-heon si Kwon Sang-woo, erau capul de afis al productiei, alaturi de mai cunoscutul Lee Beom-soo. Kim Yeon-jun, al treilea tanar din distributie, nu a reusit sa calce pe urmele colegilor sai de generatie, dupa aparitia in “Ice Rain”, doi ani mai tarziu, devenind practic un anonim abonat la roluri secundare in filme si seriale fara prea mult succes. Lee Moon-sik apare din nou intr-un rol nostim de hot marunt, in timp ce Lim Jung-eum (pe care ne-o amintim din “Kingdom of the Winds” si “Joseon X Files”) debuta in primul film din cariera. Intr-o scurta aparitie, il veti recunoaste sip e Lee Sun-kyun. Mai trebuie spus ca datorita acestui film, Song Seung-heon si Kwon Sang-woo au devenit buni prieteni in viata reala, aparand mai tarziu din nou impreuna in productia “Fate” din 2008.

Jin-won, Sung-hwan si Woo-sub sunt trei tineri de liceu, prieteni de gasca, cu peeocupari diferite. Jin-won (Kim Young-jun) are un site infiintat de doar 100 de zile, cu 3 membri inscrisi, cei doi prieteni ai lui si o tanara misterioasa si tacuta, si viseaza intr-o zi sa aiba un million de membri si sa fie… agent FBI. Sung-hwan (Song Seung-heon) e baiatul de bani gata, preferatul mamei sale ce s-a recasatorit cu un magnat, si care isi permite sa faca toate boacanele posibile si imposibile, fiind chiar la un pas de a-si pierde viata in Los Angeles, cand in urma unui incident cu impuscaturi intre bande rivale, inima i se opreste timp de 10 minute. In sfarsit, Woo-sub (Kwon Sang-woo) e playboyul prin excelenta, ce ofera servicii de companie unor diverse “matusici” ce-l rasplatesc generos. Intr-una din seri, mergand linistiti cu masina spre casa si dezbatand intens un pont aflat de Sung-hwan despre un camatar ce isi tine in casa pazita de un caine fioros o suma mare de bani lichizi, cei trei se trezesc din senin cu o geanta cu bani ce cade din cer tocmai pe masina lor. Fara a se dezmetici, la scurt timp, se trezesc cu un cadavru cazut de la inaltime tocmai pe masina lor nou-nouta, avariind-o serios. Deci, sa inventariem: o geanta cu bani, un cadavru si trei tineri speriati de moarte. Oare ce urmeaza ? Indiferent ce decizie vor lua cei trei, un lucru e cert: Lee Ji-hyung (Lee Beom-soo), detectiv singuratic de la o sectie locala de politie, caruia tocmai compania de electricitate i-a taiat curentul pentru neachitara facturilor restante, e chemat de urgenta sa preia un caz de jaf… Unde vor duce toate drumurile ramane sa descoperiti urmarind filmul.

“Make It Big” e o comedie coreeana tipica a inceputului anilor 2000, cu personaje multe si specifice, cu umor pe alocuri subtil si cu aluzii, cu melodii din repertoriul international introduse in coloana sonora sub forma unor reinterpretari (unele chiar in coreeana) – o moda specifica filmelor coreene ale acelor vremuri -, si cu actori in plina ascensiune ce incep sa atraga atentia publicului larg. Scenariul este simplu, suficient de captivant pentru a cuceri publicul caruia i se adreseaza (in general publicul tanar), insa cu siguranta punctual de atractie al productiei il reprezinta distributia. Exista o chimie evidenta intre cei doi protagonisti interpretati de Kwon Sang-woo si Song Seung-heon, pe atunci doi tineri plini de energie ce incercau sa-si faca un nume in industria coreeana de film. Kwon Sang-woo interpreteaza iar rolul unui playboy indragostit de bani si de femei, fie ele si mai in varsta, “matusici” autentice, dand contur unei vieti de elev de liceu altfel anoste fara incaierarile zilnice de la scoala sau fara nebuniile de gasca ce le face cu prietenii sai. Song Seung-heon il interpreteaza pe Sung-hwan, fiul rasfatat al unei mame recasatorite cu un barbat instarit, ce s-a transferat din State, unde viata de elev ii era dublata de cea de gangster in devenire. E laudaros pana in maduva oaselor, innebunit dupa masini si viteza, traieste viata la maxim si nu se da in laturi de la petreceri sau incaierari. El e seful gastii, pretinde respect si ia deciziile pe care le considera cele mai potrivite pentru grup. In schimb. Jin-won e individul tacut, mereu suspicios, ce da impresia tot timpul ca gandeste. Cum era de asteptat, e luat peste picior de ceilalti doi amici tocmai pentru ca e mai putin “de gasca” ca ei, si joaca rolul perfect de “urma care scapa turma” prin inteligenta sa. Celor trei adolescenti li se mai adauga si Yoo-jin, singura fata din film, al carei nume nici nu e mentionat, si care e o prezenta discreta si misterioasa. Ea e fana lui Jin-won, cel mai uratel dintre cei trei crai, e singurul membru al site-ului acestuia din afara grupului de 3 si si-a creat contul pentru ca s-a indragostit de Jin-won, pe care incearca sa-l imite. Personajul ei e foarte palid conturat, incat chiar te intrebi ce rol are aceasta in poveste. Ea va intra in scena catre final, cu acelasi aer misterios, care in cele din urma se dovedeste a nu ascunde nimic. Lee Beom-soo il interpreteaza pe detectivul Lee Ji-hyung, un politist prin excelenta, fara familie, plin de datorii, ce-si pierde noptiile muncind de acasa sau pe teren ori de cate ori seful sau il suna. Nu doarme cu zilele, si in ciuda problemelor financiare e o persoana onesta, refuzand orice mita din partea oricarui infractor marunt, alegand fara probleme sa mearga cu metroul cu arestatul in catuse dupa el, atunci cand masina ii e ridicata de tractarile auto. E modest, vrea sa para ceea ce nu este – adica un politist inteligent, neezitand sa preia spusele altora mai inteligenti decat el si sa le prezinte ca propriile sale pareri, doar pentru a da bine in ochii sefului. Desigur, asta nu inseamna ca nu gandeste cu propria lui minte… Nu in ultimul rand, Lee Moon-sik interpreteaza clasicul rol de spargator, ce se da fioros dar care are mereu ghinion, ba de-o cazatura de la mare inaltime, ba de o muscatura de Husky Siberian, ba de infractor-dezastru.

Cu o paleta atat de larga de personaje, “Make It Big” nu avea cum sa nu fie un film care sa nu te binedispuna. Cu siguranta e solutia perfecta pentru cine doreste sa-si descreteasca fruntea pret de aproape 2 ore.

Traducerea, adaptarea si refacearea manuala a timingului au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 1 ianuarie 2016

Prima zi a anului 2016 debuteaza cu o surpriza oferita de asiacinefil ! Debutul indragitei actrite coreene Son Ye-jin intr-un film chinezesc ! Alaturi de taiwanezul Chen Bolin (20 Once Again) si Shin Hyun-joon (indragitul actor din Cain and Abel si Stairway to Heaven), Son Ye-jin are de aceasta data un rol atipic, cel al unei asasine profesioniste (cel putin la prima vedere) ale carei planuri sunt incurcate de 4 chinezi veniti sa se distreze pe insula Jeju. Filmat in intregime pe insula Jeju, “Bad Guys Always Die” e o coproductie sino-coreeana produsa de doi mari regizori, unul coreean, Kang Je-gyu (regizorul lui Shiri, Taegukgi si My Way) si altul chinez, Feng Xiaogang (Aftershocks, Assembly, If You Are The One). Filmul a avut premiera mondiala in aceasta toamna la festivalul de la Busan, cu o luna in urma avand premiera si in China. In Coreea de Sud, productia va avea premiera pe 7 ianuarie. Son Ye-jin revine intr-un rol de actiune dupa “The Pirates”, insa din nou se vede treaba ca e o actrita mult prea fina pentru roluri de “dura”. Din acest motiv, si interpretarea ei e lipsita de profunzime, uneori chiar artificiala. Insa cum avem de-a face cu o comedie de actiune, in care spectatorul e purtat dintr-o extrema in alta, fiind un film de consumatie, interpretarea conteaza mai putin, pe primul loc fiind partea de entertainment, capitol la care, din fericire, are ce oferi.

Qiangzi (Chen Bolin) e profesor de limba chineza la o scoala primara din Busan. S-a stabilit in Coreea dupa studii facute in Marea Britanie si dupa ce a fost parasit de cea cu care visa sa se casatoreasca. Ca profesor, are de furca cu elevii sai, in special cu o eleva pe care o surprinde furand dintr-un magazin unde isi lua micul dejun, incident din care iese destul de sifonat dupa ce se ia la bataie cu proprietarul magazinului. Directorul scolii ii ofera o ultima sansa sa-si limpezeasca gandurile si sa-si schimbe comportamentul in vacanta de vara ce tocmai incepe. Decis sa uite de toate problemele, Qiangzi se intalneste cu fratele sau mai mic, Pa-pa, si cu doi prieteni buni, cu care planuieste sa-si petreaca o saptamana de vis fara griji in paradisul insulei Jeju. Dar inainte sa apuce sa-si faca de cap, dau din intamplare pe un drum de padure de o masina aparent implicata intr-un accident, ce are la volan o superba tanara (Son Ye-jin) in stare de inconstienta. Cum nu exista ambulante disponibile decat peste 30 de minute, ingrijorati ca nu cumva Frumoasa Adormita sa nu-si piarda viata, cei patru crai decid sa o duca ei insisi la spital. Doar ca pe drum sunt opriti de politie, iar de aici intregul concediu de vis al celor patru se transforma intr-o aventura neasteptata sau, mai bine zis, intr-un veritabil cosmar real. Misterele ascunse de noua lor companioana sunt nebanuite…

“Bad Guys Always Die” e una din nenumaratele coproductii China/Coreea de Sud din ultimii ani, o comedie neagra de actiune, cu suspans si momente deconectante deopotriva, care in mod sigur vor captive de la inceput audienta dornica sa se relaxeze. Totusi, filmul nu e in intregime o comedie usoara, avand si momente mai negre, serioase, principalul responsabil pentru acestea fiind excelentul Shin Hyun-joon, ce a lasat pupitrul emisiunii saptamanale de divertisment “Entertainment Weekly” al postului KBS pentru rolul de asasin innascut pe care il interpreteaza la perfectie, tacut, decis, fioros la propriu (cum poate niciodata nu ni l-am fi imaginat, tinand cont de rolurile romantice, comice si dramatice pe care le-a interpretat pana acum). Son Ye-jin ramane fara indoiala vedeta numarul 1 a filmului, actrita de la care ne-am fi asteptat mai mult, o Soo Ae fiind de 10 ori mai potrivita in rolul pe care ea l-a avut in acest film, tinand cont de temperamentul ei si de experienta avuta in filme si seriale de actiune. Dar poate ca Soo Ae nu a fost disponibila pentru acest film… Chen Bolin incepe sa-si faca aparitia in industria coreeana de entertainment, asa cum se preconiza, dupa ce a semnat cu o cunoscuta companie de impresariere coreeana special pentru a aparea in filme si seriale coreene, actorul fiind taiwanez la origine, invatand din greu limba coreeana pentru a putea primi noi roluri. Desi pare putin crispat, fiind evident ca vorbeste coreeana cu incetinitorul, Chen Bolin aduce mult cu Gong Yoo, atat la infatisare cat si la statura, astfel ca daca isi perfectioneaza coreeana, are toate atuurile sa devina un al doilea Takeshi Kaneshiro al Taiwan-ului, cunoscut in intreaga Asie de Rasarit. Park Chul-min (in rol de preot) si veteranul Jang Gwang (in rol de politist), doua figuri cunoscute ale filmului coreean, completeaza o distributie excelenta a unui film ce incearca sa reinvie comediile de actiune in pur stil hollywoodian. Regia este semnata de debutantul Sun Hao, care a mai lucrat ca asistent de regie la 13 filme ale lui Feng Xiaogang, producatorul din partea chineza a filmului. “E timpul pentru tanara generatie sa-si faca simtita prezenta pe piata filmului.Sun a scris un scenariu impresionant si are experienta in realizarea de filme”, a spus Feng Xiaogang legat de alegerea sa pentru regie. Productia, ce a avut un buget de 18 milioane de dolari, si care are in deschidere inclusa in coloana sonora cunoscuta melodie “Cinderella” a formatiei CN Blue, ofera umor destul de bun si putina tensiune, iar faptul ca se vorbeste atat in coreeana cat si in chineza si putin in engleza (nefiind totul dublat in chineza) constituie un plus la capitolul atmosfera originala. Un film captivant, entertainment pur, exact ceea ce iubitorii genului asteapta de la astfel de productii.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: marți 29 decembrie 2015

“The Beauty Inside” (2015) e filmul de debut al regizorului coreean de 45 de ani Baek Jong-yeol, cunoscut sub pseudonimul Baik, o fantezie romantica mai aparte decat alte filme coreene de gen lansate in perioada de dupa renasterea filmului coreean de la inceputul anilor 2000. Dupa cum o sugereaza si titlul, subiectul oscileaza in jurul unei chestiuni la moda si universal valabile in zilele noastre: care frumusete conteaza, cea interioara sau cea exterioara ? Vedem peste tot pe mapamond, pornind desigur de la americani, o adevarata obsesie, mai ales a femeilor, dar de ceva timp si a barbatilor, pentru o infatisare care sa se apropie de anumite standarde de frumusete (coreenii nu fac exceptie, fiind printre primii ce au pus mare pret pe “ceea ce se vede”, dovada numarul mare de operatii estetice anuale realizate in Tara Diminetilor Linistite). Dar sunt aceste standarde obiective si chiar reflecta perfectiunea ? Goethe spunea ca frumusetea “e manifestarea unor legi tainice ale naturii”, insa in ziua de azi mai degraba frumusetea e o rezultanta a propriei culturi a unei natiuni. Exista o frumusete de suprafata, ce o regasim in obiecte de arta realizate de mari artisti, in forma lor, in ceea ce e palpabil, si, desigur, exista o frumusete intrinseca, a fiecarui obiect, lucru, fiinta. Asadar, dilema frumusetii exterioare versus frumusete interioara e una nesfarsita, care mereu va suscita un mare interes. “The Beauty Inside” ne prezinta o latura a acestei dileme sub forma unei fantezii cu un singur protagonist masculin interpretat de mai mult de o duzina de actori. Surpriza placuta e ca in rolul personajului Woo-jin, regizorul Baik a distribuit cunoscuti actori de roluri secundare din filme si seriale coreene, dar si actori in mare voga din tanara generatie Cum era de asteptat, acestia au aparitii scurte, de cateva minute, lucru suficient sa atraga atentia fanilor lor asupra acestui film. Nu e apetisant sa vezi in trailer figuri precum Park Shin-hye, Do Ji-han, Park Seo-joon, Lee Hyun-woo, Lee Jae-joon, Lee Jin-wook, Lee Dong-wook sau Yoo Yoon-seok, si sa nu fii curios de film ? Iar daca adaugi nume consacrate ca Lee Beom-soo, Kim Sang-ho, Juri Ueno, Bae Sung-woo, Lee Kyoung-young sau Kim Ju-hyeok, reteta succesului e asigurata. In mod paradoxal, acest personaj colectiv duce in spate greul filmului, chiar daca protagonista feminina, cunoscuta si indragita Han Hyo-joo, apare in cea mai mare parte a cadrelor, avand cel mai mare procent de replici din scenariu. Filmul a avut 6 nominalizari, castigand si 2 premii, unul pentru regie si alul pentru editare. “The Beauty Inside” a avut incasari de 14 milioane de dolari in Coreea, fiind un succes moderat al acestui an, situandu-se cam la acelasi nivel de incasari cu “Love Forecast”, un alt film romantic de succes din 2015.

Kim Woo-jin e o persoana mai speciala. In ziua in care a implinit 18 ani, s-a trezit dimineata cu un alt chip, moment care i-a schimbat pentru totdeauna visurile de viitor si viata. A trebuit sa renunte la scoala, la aspiratiile legate de urmarea unei facultati, si s-a dedicat pasiunii pentru mobila, devenind un designer de mobila independent. De fiecare data cand se trezeste, Kim Woo-jin are un nou chip, fie ca e de copil, batrana, adolescent, femeie, desi in interior e aceeasi persoana care era de la nastere. Secretul sau e stiut de mama sa si de cel mai bun prieten din copilarie, Sang-baek, cu care de altfel si deschide o afacere in luma mobilei. Ajuns la 30 de ani, intr-una din zile, Woo-jin o intalneste la unul din depozitele ce comercializeaza mobila pe Yi Soo (Han Hyo-joo), de care se indragosteste pe loc. Ar fi gresit sa spunem “la prima vedere” pentru ca desi a mai vizitat acea locatie de nenumarate ori, nu a remarcat-o pe aceasta pana acum. Sentimentele pe care brusc le simte pentru tanara il fac sa se intrebe daca iubirea, fructul interzis pentru el timp de 12 ani, poate fi ceva care sa-i fie si lui harazit. Drept urmare, asteptand sa aiba intr-o zi chipul unui tanar aratos, Woo-jin isi face curaj si o abordeaza pe Yi-soo…

Fanii inraiti ai k-dramelor ar putea fi dezamagiti de aceasta productie deosebita, si asta pentru simplu fapt ca pe durata celor peste 2 ore, filmul nu e deloc superficial precum un episod de k-drama, neavand un subiect simplist cu o tema clasica despre gelozie, razbunare sau romantism infantil. “The Beauty Inside” e un film de atmosfera, o drama romantic-fantezista care odata ce te prinde nu te mai lasa din mrejele sale. Editarea, capitol pentru care productia a si fost pemiata, e in pur stil hollywoodian, putand fi uneori agasanta pentru cei ce sunt obisnuiti cu filmele coreene, unde acest procedeu de editare e rar uzitat. In rest, realizarea filmului e excelenta, coloana sonora te cucereste, iar atmosfera romantica se regaseste in fiecare cadru. Ce e inedit la acest film e ca desi exista un singur personaj principal, Kim Woo-jin, acesta e interpretat de o duzina de actori. E greu sa te identifici cu personajul in functie de cum arata, astfel ca regizrul atinge ceea ce si-a propus, facand spectatorul sa se acomodeze, de fapt, cu frumusetea interioara a personajului, cu felul lui intrinsec de a fi. E poate un film unic in cinematografia coreeana de pana acum, in care nu exista un personaj cu o infatisare clara de care sa te atasezi, dar fata de care, totusi, simti nu doar mila, ci si empatie. Il simti la fiecare cadru, e acolo, traieste, desi de fiecare data are o alta infatisare.

Intrebarea de baza a filmului este “ce defineste o fiinta umana ?” Chipul sau ceea ce e aceasta in interior ? In fapt, e o dilema a lumii moderne, in care se pune prea mult pret pe frumusete, pe aspectul fizic, o lume in care se creeaza modele de frumusete la care lumea se raporteaza, cu trasaturi fizice perfecte, care de fapt ascund niste fiinte prin excelenta imperfecte. Chipul e o masca, iar machiajul care il acopera e o masca peste masca. Personalitatea se adapteaza la aspectul fizic, sau cel putin asa percepem din afara o alta persoana, cand o inspectam din cap pana in picioare. Aspectul fizic aduce atractia, dar ceea ce ne apropie cu adevarat de o persoana e felul acesteia de a fi. Artificialitatea e acceptata doar in masura in care iti doresti sa fii indus in eroare, ca un compromis facut mai degraba in numele unei curiozitati sau a unui capriciu trecator. Ceea ce un om cauta la o alta persoana e cu totul altceva, ca e sau nu recunoscut acest lucru la nivel constient. Dilema personajului Yi-soo, care se indragosteste in doar 2 zile de persoana cu care crede ca are atat de multe lucruri in comun, si care mai e si aratoasa pe deasupra, e dilema oricarei fiinte umane ce vede dincolo de aparente. Ce anume cauta ea ? Ce isi doreste de la un partener ? Infatisarea acestuia sau cu totul altceva a apropiat-o de acesta ? Cand el dispare, cand chipul lui se pierde intre miile de masti purtate zi de zi, Yi-soo isi pune intrebarea fireasca pe cine cauta ? Care e identitatea persoanei de care s-a indragostit, daca aceasta are in fiecare zi un alt chip ? Poate iubi intr-o zi un barbat aratos, iar in alta unul imbatranit si cu o infatisare neatragatoare ? Fiecare infatisare pe care Kim Woo-jin o ia in fiecare zi e de fapt o frantura de viata, un chip al unei persoane ajunse la o anumita varsta, la o anumita etapa, la un anumit nivel de evolutie umana. In mod normal, cu totii ajungem in acele puncte, la un moment dat, cu totii imbatranim, avem pielea plina de riduri, ne pierdem parul, vederea, infatisarea ni se schimba. La fel e si iubirea: evolueaza. Indiferent de varsta. Foarte interesanta e si perspective prin care vede Yi-soo lucrurile. Ea e o fiinta obisnuita, frumoasa, si are acelasi chip in fiecare zi. In fata dramei prin care trece Woo-jin, a carui infatisare se transforma zilnic, Yi-soo isi pune intrebarea: oare ea e aceeasi persoana care a fost cu o zi in urma ? Faptul ca are aceeasi infatisare nu e totodata si o garantie ca in interior, gandurile, felul de a fi, frumusetea, nu s-au schimbat de la o zi la alta. E un joc al aparentelor inselator atat pentru Woo-jin, cat si pentru Yi-soo, doar pentru a constata ca omul se schimba odata cu lumea in care traieste, se adapteaza la aceasta dar si la trairile interioare, ascunzandu-le sau, din contra, exteriorizandu-le. Chiar daca noi, oamenii, avem acelasi chip, mintea noastra se transforma si ne transforma, pentru ca ceasta nu e inerta.

Spre deosebire de filmul omonim facut de americani in 2012, in care actorii ce il intruchipeaza pe personajul “cu o mie de fete” au fost selectati via facebook, dintre amatori, in productia coreeana avem in fata un act artistic realizat cu actori de top, pe baza unui scenariu independent ce preia doar liniile principale ale povestii, desavarsind-o in pur stil coreean. O productie de nota zece, ce demonstreaza inca o data, daca mai era nevoie, nivelul ridicat al cinematografiei coreene a momentului; fie ca vorbim de productii comerciale sau de remake-uri dupa filme sau scrieri din afara Coreei (recent am avut ocazia sa vedem un alt remake dupa o nuvela americana, “How to Steal a Dog ?”), toate sunt desavarsite, pline de emotie si originalitate creativ-artistica.

Traducerea si adaptarea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil dupa o traducere profesionista din limba engleza.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 27 decembrie 2015

Prolificul regizor si scenarist japonez Takahisa Zeze, ce are peste 30 de filme la activ din 1989 pana in prezent, si-a inceput cariera ca asistent de regie, apoi regizor de filme “pinku” in anii ’90, insa in scurt timp s-a departat de acest gen prin analiza legaturilor sociale dintre personajele sale, stilul mai putin violent ca al altor regizori de gen, un plus de satira si umor stangaci, toate devenind caracteristicile filmelor lui. Treptat, a abordat si alte genuri, de la horror (Kokkuri) la drame si de la filme despre catastrofe (Pandemic) la fictiuni (Moon Child). Caracterizandu-si propriile filme, Zeze a afirmat: “Incerc sa arat in filmele mele relatiile dintre oameni. Filmele pe care eu le fac sunt despre iubire.” Aceste cuvinte sunt perfect adevarate daca vine vorba de productia din 2002, “Dog Star”, una care i-a adus dupa mai bine de un deceniu o binemeritata recunoastere. O combinatie de romantism fantezist si putina comedie excentrica, “Dog Star” e, in cele din urma, o drama induiosatoare despre iubire. Una neobisnuita, cum rar o vedem in filmele asiatice, cu atat mai putin japoneze, dintre un om si un caine. Sa nu va ganditi ca e o clasica poveste in stilul lui “Hachiko”; filmul lui Zeze e o fantezie mai aparte, in care cainele ia infatisarea unui om pentru a-si implini o dorinta facilitata de divinitate. Nu-i asa ca e incitant ? Daca pestisorul de aur ar exista cu adevarat si ne-ar putea imdeplini o dorinta, oare care ar fi aceasta ? Probabil noi, ca oameni, ne-am raporta la “valorile” acestei lumi precum banii, bunastarea sau fericirea dobandita fara nici un sacrificiu, pentru ca asa este firea umana. Dar un caine, daca ar avea sansa de a i se indeplini o dorinta, oare aceasta nu ar fi legata de loialitatea sa fata de stapan, singura fiinta care de-a lungul vietii ii poate oferi afectiune ? Cu un Etsushi Toyokawa tanar si vivace in rolul cainelui incarnat in fiinta umana, “Dog Star” ne ofera doua ore emotionante despre o intalnire fantezista a omului cu propriile sale umbre si defecte.

In Japonia, cainii din rasa Labrador Retriever sunt dati in grija oricarui doritor voluntar, de mici, pana implinesc varsta de 10 luni. Dupa aceasta perioada, cainii primesc un antrenament de un an, ajungand cel mai des in compania persoanelor nevazatoare, pentru a le conduce, sau chiar in politie, ajutand la detectarea drogurilor. Shiro e un astfel de caine. Pana la 10 luni a fost crescut de familia Suzuki, atasandu-se in mod deosebit de Haruka, fiica cea mare a familiei. Despartirea de familie e dureroasa atat pentru Shiro, cat mai ales pentru Haruka, ce ramane cu regrete. Shiro e antrenat sa devina caine de ghidaj pentru persoane nevazatoare, iar peste 10 ani il regasim in compania unui antrenor orb de box, care-l iubeste foarte mult. Dupa ce intrece masura cu bautura, d-l Tokai Gong e condus de Shiro acasa, insa pe drum e accidentat mortal de un camion. Nefiind primit in Rai deoarece nu a facut destule fapte bune, Gong e trimis inapoi pe pamant cu o sarcina precisa: sa indeplineasca o dorinta cuiva drag. Cum Shiro a supravietuit accidentului, ii propune acestuia indeplinirea unei dorinte, care e nici mai mult nici mai putin sa-si reintalneasca prima stapana, pe Haruka, ca fiinta umana. Astfel, Shiro se incarneaza in trupul singurei persoane decedate in acel moment din orasel, inspectorul de politie Harada (Etsushi Toyokawa), care tocmai se sinucisese, si porneste in cautarea stapanei sale Haruka, pentru a-i multumi…

“Dog Star” e o fantezie induiosatoare mai putin obisnuita, de care insa te indragostesti iremediabil. Are un farmec aparte, fie din cauza povestii in sine, fie din cauza coloanei sonore cu accente irlandeze, fie pur si simplu prin prezenta in film a unui minunat Labrador Retriever. Sau poate combinatia tuturor acestor factori, dublata de o interpretare superba a lui Etsushi Toyokawa ce chiar reuseste sa-ti dea senzatia ca e un caine incarnat intr-o fiinta umana fac din “Dog Star” un film memorabil. La Shiro regasim toate trasaturile rasei Labrador Retriever, ce mai apoi sunt transmise fiintei umane in care acesta se incarneaza, in mod simbolic: blandete, rabdare si inteligenta. Shiro are capacitatea de a-si vedea ultimul stapan, ce i-a oferit sansa reincarnarii si care nu e inca primit in Rai pana nu face o fapta buna pe pamant. Numai ca aceasta fapta buna va complica lucrurile in momentul in care Shiro, gasindu-si prima stapana, se indragosteste de aceasta. E lesne de inteles ca ce urmeaza e o dilema, pentru Shiro: cum sa-i spuna stapanei sale ca e de fapt un caine, cand el are infatisarea unui barbat ! Trecand prin situatii hilare, dar fara a devia de la scopul sau principal – manifestarea afectiunii unice ce o simte fata de prima fiinta umana ce l-a indragit in aceasta lume (ravasitoare sunt momentele de la inceput, cand lumea ne este prezentata prin ochii micutului Shiro, parca simti cu sufletul lui afectiunea micutei Haruka pentru noul ei companion de joaca), Shiro va incerca sa inteleaga omul, odata ce devine el insusi o fiinta umana, pastrandu-si insa rabdarea si supunerea specifica firii sale de caine. “Dog Star” nu este un film doar despre iubire, ci si despre singuratate, deoarece atat Shiro, cat si Haruka sunt niste fiinte pe care soarta le-a lasat singure in fata greutatilor vietii. Acest lucru ii apropie si usureaza intelegerea sufletului celuilalt. Un film de-a dreptul magic, ce va va atinge cea mai sensibila parte a sufletului, transmitandu-va ceva din magia lui unica. Nu-l ocoliti !

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 26 decembrie 2015

„We Are Dating Now” e un serial coreean din perioada anterioara raspandirii Valului Coreean, ce ne prilejuieste reintalnirea cu mari vedete de azi ale filmului si serialelor coreene, din perioada in care acestia nu erau inca foarte cunoscuti si, in egala masura, ne da ocazia sa cunoastem cateva din starurile momentului in anul 2002, actori care odata cu Hallyu si noile exigente din industrie au trecut in umbra, lasand locul noii generatii de actori tineri. Fiecare perioada isi are vedetele si un stil propriu, raportat strict la cerintele publicului. Spre exemplu, melodiile din perioada ante-Hallyu erau de obicei scrise in intregime in coreeana, ceea ce reprezenta o bariera culturala ce inhiba o potentiala receptivitate fata de k-pop in afara Peninsulei Coreene. Similar, daca e sa vorbim de k-dramele realizate in perioada ante-Hallyu, se spune ca industria serialelor de televiziune de atunci ducea o acuta lipsa de calitate, find prea putin incurajata sa progreseze. Televiziunile erau mai interesate in a achizitiona seriale si programe americane, dublate mai apoi in coreeana, in fata eforturilor de depasire a „oboselii creative” de care suferea intreaga industrie. Si mai e un lucru important, pentru a intelege contextul in care erau promovate aceste seriale: realizatorii serialelor se luptau sa cucereasca audienta autohtona. Ratingurile mici atinse de seriale nici nu includea vreun plan de export al acestora. Toata revigorarea industriei coreene de seriale tv vine odata cu Hallyu, si e consecinta unei schimbari strategice in politica economica si culturala a tarii. Stiti care e paradoxul ? Masurile au fost luate in plina criza financiara la sfarsitul anilor ‚90, cand Coreea a fost tinuta in viata de banii FMI. A fost momentul in care politicienii coreeni s-au mobiliat si au votat pachete de legi ce impuneau minim 80% continut de programe autohtone la televiziuni, si achizitionarea de productii realizate de companii de productie independente de televiziuni. Asa a luat nastere o concurenta, a inceput sa creasca calitatea programelor tv, apoi au crescut pretentiile difuzorilor, iar cand au fost puse in practica initiative legislative pentru incurajarea exportului de cultura sud-coreeana, s-a facut si pasul spre exportarea k-dramelor, pe fondul exploziei Hallyu odata cu „Winter Sonata”.

Revenind, insa, la serialul nostru, trebuie de la inceput facuta o precizare: nu inseamna ca daca serialele tv din perioada ante-Hallyu nu aveau bugetele serialelor de azi, daca erau mult mai statice, cu multe filmari interioare (deplasarile pentru cadre exterioare erau costisitoare), daca stilul lor in general se incadra in ceea ce publicul corean cerea in acel moment, spuneam, toate astea nu inseamna ca acestea trebuie aruncate la cosul de gunoi al istoriei k-dramelor. Din contra, ele au fost piatra de temelie pe care s-a cladit industria coreeana de televiziune de astazi, iar interpretarea actorilor de multe ori era mai buna decat cea a multor asa-zisi actori din zilele noastre ce oricand sunt dispusi sa lase „cetera” pentru o expunere mai buna intr-un film sau serial. Azi, multi cantareti devin peste noapte actori, fara a avea o pregatire solida in domeniu, trezindu-se ca debuteaza intr-un serial si mai apoi merg la scoala sa invete actoria. Exista o evidenta diferenta de calitate intre actorii de azi cei de ieri, iar daca ne uitam mai atent, un So Ji-sub sau Kwon Sang-woo, protagonisti in „We Are Dating Now”, sunt si la aproape 15 ani distanta mai populari decat orice alt actor nascut mai mult sau mai putin artificial dupa raspandirea Hallyu. Nu in ultimul rand, serialele ante-Hallyu au un parfum aparte, amintindu-ne de o lume mult mai realista decat cea idealista pe care serialele de azi incearca sa o contureze. In „We Are Dating Now” vom vedea oameni obisnuiti ce se confrunta cu probleme obisnuite, nu iubiri complicate intre fii de chaeboli si fete de bani gata orbite de dorinta de bani si putere, care le transforma. Exista pe atunci o alta abordare a lucrurilor, mult mai desprinsa de idealul coreean al k-dramelor de azi. Desi serialul e catalogat drept „drama” de criticii de specialitate, acesta e mai degraba o comedie, cel putin in prima sa parte, cu toate ca nici partea a doua nu duce lipsa de momente amuzante pe langa problemele serioase de viata, dar in limitele normalului, cu care se confrunta personajele.

Serialul urmareste evolutia prieteniei dintre trei fete: Yoon Ho-jung, Kang Su-ji si Kang Cha-Hee si doi baieti: Choi Gyo-in si Yoon Ho-jae, din liceu pana la maturizarea lor, pana la descoperirea de catre fiecare a adevaratului drum de urmat in viata.

Yoon Ho-jung (Chae Rim) este o tanara draguta si naiva care se indragosteste nebuneste de barbati nepotriviti. Atat ea, cat si vecinul sau, Choi Gyu-in (So Ji-sub), sunt niste idealisti incurabili in privinta dragostei. Avand o viziune asemanatoare asupra vietii si iubirii, cei doi devin apropiati, parand, mai degraba, in ochii tuturor, drept frati vitregi. Cand prietena ei, frumoasa Kang Cha-hee (Choi Yun-yeong), incepe sa-l placa pe Choi Gyu-in, Ho-jung isi da seama de adevaratele ei sentimente pentru vecinul cel timid. Ho-jae (Kwon Sang-woo), fratele eroinei principale, este un fustangiu fara pereche, foarte aratos si extrem de iresponsabil. Lucrurile se complica atunci cand acesta incepe sa manifeste interes pentru Kang Su-ji, prietena “tocilara” a surorii lui, neatragatoare fizic, dar cu un temperament vulcanic, foarte inteligenta si… bogata, pe deasupra. Usor-usor, incep sa se contureze doua tabere care se “aprind” ori de cate ori se intalnesc: parintii tocilarei, de o parte, si cei ai irezistibilul Don Juan, de cealalta parte. Cand in scena apare fostul iubit din adolescenta al lui Ho-jung, acum presedintele unei companii de succes, totul devine incendiar, atat pentru naiva Ho-jung, cat si pentru vecinul ei, un modest salariat. Ramane de vazut ce intorsatura iau lucrurile pentru toti eroii implicati in aceste povesti de dragoste… Cat de important este suportul material intr-o relatie de amor? Cat de mult conteaza prietenia intr-o relatie incendiara de dragoste? Au sorti de izbanda relatiile de tip „Romeo si Julieta”? Raspunsul la intrebari il veti afla, doar vizionand aceasta comedie romantica, plina de savoarea tineretii si a prieteniei.

Yoon Ho-jung (Chae Rim) este sora mai mare a lui Ho-jae (Kwon Sang-woo), cei doi provenind dintr-o familie saraca. Ea este o tanara frumoasa cu o personalitate placuta, dar naiva , nu prea inteligenta , credula si foarte amabila cu toata lumea, curajoasa si hotarata in tot ce intreprinde. Apreciaza prietenia si in numele acesteia este capabila sa renunte la propriile sentimente pentru a-si pastra prietenele aproape. Ho-jung este dezamagita pentru faptul ca de la varsta de 12 ani nu a mai simtit fiorul primei iubiri, asa ca viseaza sa-si intalneasca marea iubire. Din nefericire are gusturi ciudate la barbati, astfel ca intotdeauna se indragosteste de persoana nepotrivita. O persoana iubeste deja alta fata, alta este fie ipocrita sau materialista, alta are serioase probleme psihice, iar ultima pur si simplu are alte angajamente. Cand in sfarsit intalneste persoana potrivita – Choi Gyo-in (So Ji-sub) -, nu realizeaza care ii sunt adevaratele sentimente si il considera multa vreme doar un prieten. Astfel ca cei doi nu se sincronizeaza niciodata si rateaza de cateva ori sansa de a fi impreuna. Tanara este foarte constienta de capacitatile sale intelectuale limitate si renunta la studii, totusi pentru a se ridica la nivelul unuia dintre iubiti isi termina studiile care de fapt nu-i folosesc decat sa satisfaca dorintele mamei sale, pentru ca in final sa se realizeze in meseria de fotograf, pasiunea ei dintotdeauna fiind fotografia.

Choi Gyo-in este fratele mai mic al vecinei familiei Yoon, Choi Gyo-sun. Visul lui este sa urmeze o scoala buna, asa ca vine in Seul, la sora sa, cu rugamintea de a-l intretine pe perioada studiilor, urmand sa se revanseze cand isi va lua un job bun. Gyo-in este un tanar aratos, foarte inteligent, cu rezultate remarcabile la scoala, dar este un baiat de la tara, conservator si introvertit, meticulous si calculat precum un batran de 82 de ani, dupa parerea lui Ho-jung. Prima intalnire dintre ce doi nu a fost de bun augur, ei ciondanindu-se mereu. Nu o place pe Ho-jung pentru ca este o aeriana, nu invata, alearga dupa baieti si-si ingrijoreaza parintii. Insa cand incepe sa o mediteze tanarul o supravegheaza, ii da sfaturi despre baieti si o priveste cu alti ochi, ii plac flecareala si naivitatea ei. Asa ca in scurt timp se ataseaza profund de ea, fara a-si manifesta sentimentele decat in momentele dificile pentru fata. Dar circumstantele fac ca el sa inceapa a se intalni cu Kang Cha-Hee, cealalta prietena a lui Ho-jung. Cand tanarul este pus in situatia de a alege, pentru a iesi din incurcatura si a-si limpezi sentimentele se inroleaza voluntar in armata. Imprejurarile duc la intreruperea completa a comunicarii cu Ho-jung pe aceasta perioada. La revenirea din armata urmeaza o alta perioada dificila pentru el, deoarece sentimentele pentru Ho-jung nu au disparut si mai apare si un concurent la inima ei, patronul lui si prima iubire a fetei, din gimnaziu.

Yoon Ho-jae este fratele mai mic al lui Ho-jung si cel mai bun prieten al lui Gyo-in. Tanarul este o puslama, un golanas de cartier, superficial, frivol si infantil, inclinat spre o viata usoara si distractiva. Dar are si momente cand poate fi serios si matur. Nu are nici o atractie catre invatatura, cu toata dorinta mamei lui, al carui favorit este, de a urma o facultate. Este prieten cu Su-Ji (cea mai buna colega de clasa a surorii sale Ho-jung), ii da sfaturi despre barbati, dar o si sicaneaza cu fizicul ei si o stoarce de bani de multe ori, numind-o “cardul lui de platina”. Totusi, este sensibil impresionat de nefericirea fetei. Tanarul mizeaza pe fizicul sau atragator, pe corpul bine lucrat si arta de a seduce femeile, pe care o stapaneste la perfectie pentru a da lovitura vietii lui: sa-si asigure traiul lui si al familiei sale prin casatoria cu o femeie bogata. Aceasta oportunitate i se iveste de unde se astepta cel mai putin. De la Su-ji, prietena surorii lui, care il medita pentru a intra la facultate. Ghinionul lui insa e ca se indragosteste cu adevarat de fata, iar parintii ei sunt total impotriva relatiei lor.

Avem in fata un serial frumos realizat, fara exagerari dramatice fanteziste, cu multe momente comice si personaje amuzante. O poveste alcatuita din intamplari obisnuite din viata unor tineri normali, fara infatuarile unui statut social privilegiat, cu o dorinta si o putenica vointa de a merge mai departe cu fruntea sus. De fiecare data cand cad, personajele gasesc rezolvari si motivatii care ii fac capabili sa se ridice si sa mearga inainte. E unul din rarele seriale coreene in care veti vedea personaje capabile, indiferent de nivelul de inteligenta sau de statut social, care stiu sa-si evalueze cu sinceritate propriile calitati si defecte si care stiu sa-si stabileasca obiectivele in viata in functie de posibiltatile si abilitatile lor. Deliciul serialului este dat de actorul Kwon Sang-woo, prin momentele amuzante, uneori tragi-comice in care este pus playboy-ul Ho-Jae, la care se alatura zambetul discret si privirea curioasa, usor amuzata a lui Gyo-In, interpretat de fermecatorul So Ji Sub, pe care de aceasta data nu-l mai vedem in deja traditionalul rol de “mutulica” cu care ne-a obisnuit si pe care cu mare greutate il putem recunoaste in primul episod, avand in vedere anul de productie al serialului (2002). Este mare pacat ca acesti doi mari actori nu au mai fost distribuiti in astfel de roluri care le vin ca o manusa, interpretand ulterior numai roluri de duri in drame, sau de nefericiti in melodrame („My tutor friend” si “Love so divine” sunt doua exceptii pentru evolutia viitoare a lui Kwon Sang-woo, care repede s-a orientat spre melodrame, devenind ‚Printul Lacrimilor”). Cat o priveste pe Chae Rim, ne-o amintim din „Dal Ja’s Spring”, un serial ulterior, dar si de aceasta data ne va surprinde in mod placut. Un serial ce merita vazut, in 16 episoade, ce ne ofera altceva decat serialele coreene din prezent, o placuta surpriza pentru toti fanii vedetelor din distributie.

Traducerea serialului a fost efectuata in premiera in Romania de Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de mialex si Adina – asiacinefil.

Publicat: vineri 25 decembrie 2015

Filmul coreean intotdeauna a stiut sa fie original si inventiv cand vine vorba de a pune imaginatia in slujba creativitatii. Multe scenarii incantatoare au stat la baza unor productii fara un buget prea mare, in prima jumatate a anilor 2000 (e suficient sa amintim de “My Mother, the Mermaid”, “A Man Who Went to Mars”, “Il Mare” sau “Windstruck”), rezultatul final fiind niste productii memorabile, ce au propulsat in doar cativa ani cinematografia coreeana la un rang de top la nivel mondial. “A Boy Who Went to Heaven” e o fantezie romantica emotionanta in regia lui Yun Tae-yong, despre copilarie si familie vazute prin ochii unui copil obisnuit ce ajunge intr-o situatie neobisnuita. Park Hae-il, pe care ni-l amintim din numeroase productii coreene (Scent of Chrysanthemums, My Mother the Mermaid, Modern Boy, Eungyo, Heartbeat, My Dictator sau The Whistleblower) isi imparte rolul cu actorul copil Kim Kwan-woo, personajul Nemo aparand atat ca si copil, cat si ca adult. Yum Jung-ah, fosta Miss Coreea in 1991, in rolul Booja, impresioneaza din nou la fel cum a facut-o in “Lovely Rivals”, prezenta ei degajand o energie pozitiva si un optimism evident. Desi original, scenariul duce cu gandul la unele filme de succes de la Hollywood despre calatoria in timp in prezent, prin intruparea – nu trebuie pusa intrebarea cum anume, de aceea filmul e o fantezie – unui copil in corpul unei persoane adulte, pastrand desigur caracteristicile mentale ale unui minor. “Big”, cu Tom Hanks sau mult mai tarziu “13 going on 30” au avut tematici similare, desi realizarea lor nu aduce nimic cu aceasta superba productie coreeana. Unde “A Boy Who Went to Heaven” difera, chiar exceleaza, fata de amintitele productii de duzina de la Hollywood e premisa magica pe care realizatorul o induce prin introducerea elementelor fantastice explicate detaliat. Din acest motiv, filmul pare ca un basm pentru adulti, vazut prin ochii inocenti ai unui copil. Ce poate fi mai frumos ?

Coreea, anul 1982. Nemo e un pusti de 13 ani crescut de o mama singura, doborata de greutati. Tatal lui e detinut politic, fiind condamnat de regimul dictatorului Chun Doo-hwan pentru activismul sau in favoarea democratiei. Dar tot ce stie Nemo despre el e ceea ce ii spune mama lui, anume ca tatal e un criminal teribil. Avand o poza a parintilor lui, Nemo refuza sa creada asta. Frustrat de situatia sa familiala, Nemo are un singur vis: ca atunci cand va fi mare, sa fie nu actor, nici cantaret, ci… barbatul unei mame singure, pentru a evita ca si alti copii sa mai treaca prin drama lui de a creste fara un tata. In momentul in care ramane singur pe lume, Nemo vede cum ceasornicaria mamei sale se transforma peste noapte intr-un magazin de benzi desenate. Proprietara magazinului e nimeni alta decat d-na Booja, ce canta la localul din oras, si care ca si mama lui Nemo, e o mama singura ce trebuie sa-l creasca pe micul Gi-chul. Pentru a ramane fidel visului sau, Nemo isi arata afectiunea timpurie fata de Booja, trimitandu-i scrisori copiate dupa scrisorile romantice ale tatalui sau pentru a-i cuceri inima. Intr-un final decide sa-i marturiseasca dragostea si sa o ceara in casatorie (!), dar un incident tragic schimba cursul evenimentelor, Nemo trezindu-se peste noapte copil in trup de barbat in toata firea.

In ciuda faptului ca scenariul pare putin dezechilibrat, la prima vedere, 40 de minute din cele 115 fiind dedicate personajului copil, restul celui matur, acest lucru are un singur impediment: lasa prea putin timp la dispozitie (cam o ora si 10 minute) actorului vedeta al filmului, Park Hae-il, sa exploreze, la un nivel satisfacator, tentativa lui Nemo de identificare cu noul sau trup de barbat matur. Tranzitia de la copilarie la maturitate, trecerea de la actorul copil la vedeta filmului e realizata lin, fara a da impresia de pripa, lucru crucial, deoarece e unul din cele mai importante momente ale filmului, de care se leaga evolutia povestii. Nemo nu e un personaj neaparat simpatic. Numele lui in coreeana (s-ar fi scris Nae-mo, citindu-se, desigur, “Nemo”) e unul neobisnuit, facand evident trimitere la celebrul si misteriosul personaj razbunator al lui Jules Verne, capitanul Nemo (in latina, “Nemo” insemnand “Nimeni”). La fel de neobisnuita e si firea lui, neducand lipsa de prezenta de spirit: se transforma peste noapte in aparatorul copiilor cu mame singure, iar cand ceasornicaria mamei sale devine magazin de benzi deenate, isi pune la incercare rezistenta, protestand prin a sta ore in sir nemiscat in fata pravaliei. Dar sfarseste la fel de neobisnuit, indragostindu-se de noua proprietara, o mama singura, ignorand-o mereu pe Tofu, o fata de varsta lui ce e innebunita dupa el. Partea de fantezie face deliciul acestui film, trezirea lui Nemo in trupul unui barbat de 33 de ani fiind plina de neprevazut. Noul Nemo gandeste ca un copil, dar are toate atuurile ca in sfarsit sa o cucereasca pe Booja, care niciodata nu s-ar fi uitat la un copilas, nu-i asa ? Elementele fanteziste sunt niste veritabile metafore in imagini: disparitia mamei lui Nemo pe sinele de cale ferata e prezentata ca un vis; casa aflata pe jumatate in nori din care Nemo isi ia zborul cu aripioare de inger e parca desprinsa dintr-un film clasic, poate “Vrajitorul din Oz” ? E evident ca in spatele acestor scene din scenariu se afla nimeni altul decat Park Chan-wook, unul din cei 4 scenaristi ai productiei, stilul din “I’m a Cyborg But That’s Ok” regasindu-se in scenele fantastice de aici. Coloana sonora abunda in melodii de top din anii ’80 interpretate de legenda Lee Eun-ha (reinterpretate de actrita Yum Jung-ah), aceasta avand o contributie majora la crearea atmosferei magice ce duce spre un singur deznodamant ce se consuma… de Craciun. Minunat film, una din acele productii care te marcheaza, pentru ca vorbeste despre copilarie, familie, despre acele valori intrinsece firii umane ce ne fac mai buni, si in primul rand despre dragostea filiala. Desigur, nu poti, din curiozitate, sa nu te intrebi cum ar fi fost daca personajul Nemo nu ar fi fost interpretat de Park Hae-il ci, din contra, pana la final ar fi fost jucat de actorul copil Kim Kwan-woo. Acesta si-a interpretat atat de bine rolul incat te intrebi cum ar fi fost ca el sa interpreteze personajul pana la final. Schimbarea lui cu Park Hae-il e de inteles, insa, deoarece Nemo trebuia sa fie un copil in corpul unui barbat matur, si nu invers, un barbat matur in corp de copil. Daca va plac fanteziile romantice, acest film va va delecta cu certitudine. E o productie stralucita, un basm pentru adulti si copii deopotriva, de o mare sensibilitate, ce va va misca pana in adancul sufletului.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Vic (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 24 decembrie 2015

Cand spui numele regizorului Jo Jin-gyu, automat nu il poti disocia de “My Wife is a Gangster” si de recentul “Man on the Edge”, doua comedii antrenante cu gangsteri. Acelasi este si genul lui “Who’s Got the Tape ?”, al doilea film din cariera acestuia, o comedie de zile mari ce ironizeaza atat gangsterii, cat si politia coreeana. Nasterea comediilor cu gangsteri in Coreea s-a datorat in mare masura succesului dramei cu gangsteri “Friend” din 2002, dar inainte de aceasta, in anii ’90, seria de filme “Two Cops” a fost adevarata deschizatoare de drumuri in domeniu. Comedii precum “My Wife is a Gangster” si “Marrying the Mafia” s-au dovedit lucrative. Avand bugete undeva la 1,5-2,5 milioane de dolari, astfel de filme au scos si incasari de 20 de ori mai mari decat costul initial. Acestea vizau doua perioade de sarbatoare, ca data a premierei, Chuseok (Ziua Recunostintei) si Seol (Anul Nou Lunar), astfel explicandu-se succesul lor de box-office. Devenind o afacere profitabila, comediile cu gangsteri, urmate de cele politiste, au inflorit odata cu Hallyu, Hollywood-ul realizand remake-uri, vandute chiar pe piata coreeana. Denumite comedii “sammai” (termen provenit din japoneza), ele au in centrul lor gangsteri, batausi, politisti mai putin manierati, iar curand genul avea sa se diversifica cu mai multe sub-genuri, tratand de exemplu conexiunile unor astfel de personaje cu oameni din afara lumii lor (celebrele drame si melodrama cu o fata de treaba ce se indragosteste de un gangster). “Who’s Got the Tape ?”, o astfel de comedie din perioada de glorie a genului (2004), trateaza cu ironie subiectul, reusind printr-o distributie cu actori cunoscuti, fara pretentii de mari vedete, sa ofere tot ce avea in acel moment mai bun genul. In rolurile principale ii vedem pe Yoo Deong-geun (cunoscut dintr-o multime de seriale, premiat anul trecut cu Marele premiu la KBS Drama Awards pentru rolul din “Jeon DoJeon”) si Lee Moon-sik (ce nu mai are nevoie de prezentare), iar intr-o aparitie inedita, pret de cateva minute, il veti vedea pe nimeni altul decat Cha Tae-hyun. Toata distributia ne ofera un recital plin de umor ce starneste hohote de ras fara oprire pe toata durata filmului, si ce poate fi mai reusit la o astfel de productie daca nu atingerea scopului pentru care a fost creata ?

Tae-sik e un gangster marunt ce face orice treaba murdara pentru bani. Ajutat de subordonatii sai, Prostanacul si Scrimerul, acesta reuseste intr-o misiune nocturna, sa atace un detectiv ce lucra pentru procurorul Na si sa puna mana pe o pretioasa caseta video. In fapt, aceasta continea o inregistrare in care interlopul Jang ii dadea niste bani ca mita unui deputat. Treaba grea odata finalizata, nu mai trebuia decat ca respectiva caseta a procurorului a ajunga in posesia lui Jang, in schimbul unei sume de bani. Doar ca, cu cateva ore inaintea predarii casetei, se produce nenorocirea: printr-un context de evenimente, caseta e pierduta, ajungand in posesia lui Dong-moo, un pierde-vara enervant, ce reuseste sa fuga. Cei 3 gangsteri incearca sa traga de timp, punand la grea incercare rabdarea lui Jang. Presati de acesta, cei 3 trebuie sa-l gaseasca urgent pe pierde-vara si sa recupereze caseta buclucasa cu orice pret… altfel vor deveni ei insisi vanat pentru fiorosii oameni ai lui Jang. Dar credeti ca totul se rezolva cat ai zice peste, cand ai in subordine doua ajutoare cu un nivel de inteligenta foarte scazut ? Iar cand acestia sunt luati drept… politisti, balul poate incepe !

Ca in orice comedie cu gangsteri, personajele sunt unele tipice, ce nu ies din limitele unei galerii predefinite. Intalnim, astfel, Prostanacul – interpretat de cine altcineva decat de Lee Moon-sik, un personaj a carui porecla spune totul despre ce asteptari sa avem de la el. Gandeste lent, e hilar in modul in care interpreteaza situatiile, dar are o naturalete ce te cucereste si te binedispune din primul moment. Nu incearca nici un moment sa-si depaseasca conditia deoarece e multumit si cu porecla data de seful sau – e mai comod sa gandeasca altul pentru tine, in opinia lui (ceea ce nu intotdeauna e un semn negativ, ci mai degraba unul de incredere in cel ce gandeste in locul tau, pentru ca o face si pentru tine…), si cu viata de gangster ce o duce, plina de adrenalina. Coleg de breasla ii e Scrimerul, un gangster ce se crde aratos, datorita alonjei, insa nu e departe de colegul sau Prostanac. Acesta e mai meditativ, invata mai repede tacand decat dand din gura si dezvaluindu-si slabiciunile, iar porecla ce o are, Scrimerul, desi nu e explicata, face trimitere la felul lui iute de a fi, la faptul ca ii sare repede tandara si reactioneaza nu neaparat asteptand comanda sefului sau. Vrea sa para mai stilat, umbla mereu elegant, la costum si camasa alba larg deschisa la gat, fara cravata, lejer, dand impresia de control de sine, relaxare, iar daca nu ar fi un gangster, sigur ai zice ca e un playboy. Nu in ultimul rand, seful celor doi, Tae-sik, e seniorul lor ca varsta, stie sa dea cu pumnul, nu se teme cand vine vorba de incaierari, ba chiar sare in mijlocul lor; e stapan pe sine in orice situatie, si cand e confundat cu un politist, nu ezita sa profite de situatie pana isi atinge obiectivul, recuperarea buclucasei casete. Victima celor trei e Dong-moo, un pierde-vara fara ocupatie, fara prietena si mare amtor de filme deocheate pe caseta video, care se dovedeste a fi omul nepotrivit in locul si timpul nepotrivit. Frizura si cercelul din urechi tradeaza naivitatea sa, imaginea de fraier fiind dublata de gesturile sale in momentele de cumpana, ce ne fac sa intelegem mai bine de ce acesta a ajuns calul de bataie al gangsterilor. Jocul actorului ce-l interpreteaza, Lee Seong-jin – despre care s-a auzit foarte putin dupa acest rol – e remarcabil, intruchipand perfect genul baiatului naiv dar sincer, de care toti vor sa profite, pe care l-am mai vazut in multe comedii de actiune din Hong Kong din anii ’80. Interactiunea celor patru personaje, intriga simpla si amuzanta, incurcaturile si complicitatile de context care iau nastere, umorul de situatie si jocul actoricesc ireprosabil transforma “Who’s Got the Tape ?” intr-o agreabila si deconectanta alternativa la filmele serioase cu gangsteri si politisti ce au scris istorie in anii 2000 in cinematogtafia coreeana. Daca vreti sa radeti sanatos, acest film in mod sigur va va indeplini dorinta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 18 decembrie 2015

Istoria Coreei ne ofera o gama larga de figuri istorice pe care cineastii din peninsula le-au recreat atat pe baza datelor consemnate de anale cat mai ales cu ajutorul imaginatiei artistice. Prin intermediul acestor filme si seriale am avut ocazia sa cunoastem capitole mai mult sau mai putin stralucite din viata Celor Trei Regate antice, a Goryeo sau a Joseonului, productiile coreene trecand de mult dincolo de granitele tarii si starnind interesul pentru cultura si istoria coreeana in cele mai indepartate colturi ale lumii. Totusi, in acest an, regizorul Min Kyu-dong a surprins pe toata lumea cu cel mai recent film al sau, “The Treacherous”. Si asta deoarece pentru prima data un film coreean artistic de epoca abordeaza dintr-o perspectiva diferita viata unui rege. Mai mult, nu a oricarui rege, nu a unei figure cu care Coreea sa se poata lauda, ci a unui monarh obscur, Yeaonsan-gun, ce a avut o domnie de 12 ani la cumpana secolelor XV-XVI. Acest rege, ramas in istorie ca cel mai mare tiran al Joseonului, a fost portretizat si in productia de succes “The King and the Clown” din 2005, in care se sugera o nefireasca atractie a acestuia pentru un bufon efeminat de la Curtea sa. “The Treacherous” este insa o productie mult mai indrazneata, ce merge mult mai departe de atat, cum nu a mai mers nici un film coreean de epoca pana in prezent. Distributia este una de exceptie, cu un Kim Kang-woo halucinant in rolul regelui-tiran, si cu un Joo Ji-hoon aflat in fata rolului carierei, ce pastreaza aceeasi raceala si aroganta cu care ne-a obisnuit din “Princess Hours”, dar care ne ofera ceva mai mult decat un rol negativ clasic. Lim Ji-yeon, frumoasa actrita ce a fost partenera lui Song Seung-heon in “Obssessed” revine intr-un rol provocator, in timp ce Lee Yoo-young (al carei personaj e rivala personajului lui Lim Ji-yeon, concubina Seol) a fost recompensata la Blue Dragon Film Awards din acest an cu premiul pemntru Cea mai buna actrita debutanta. Cu un buget de aproape 6 milioane de dolari, filmul a obtinut peste 8 milioane de dolari incasari la box-office in Coreea, performand mult mai bine decat mult mai promovatul “Memories of the Sword”. Filmul a mai avut 3 nominalizari, din care 2 pentru imagine si una pentru costume. Filmul e bazat pe fapte reale consemnate in Analele dinastiei Joseon.

In anul 1505, Joseonul se afla in penultimul an al domniei celui de-al 10-lea monarh al dinastiei, Yeonsan-gun. Marcat de uciderea cu un deceniu in urma a mamei sale de catre inamici interni, regele isi pierde ratiunea si declanseaza o baie de sange. Toti adversarii politici sunt eliminati, odata cu toti cei suspectati ca ar fi putut contribui la moartea Reginei. Toata nebunia e declansata de un vesmant, pretins al Reginei, patat de sange, in care aceasta ar fi murit de otrava asasinilor, vesmant adus noului rege dupa ani buni de credinciosul sau ministru Im. Datorita loialitatii, acesta, impreuna cu fiul sau, Soong-jae, prieten din copilarie al Regelui, sunt numiti “Ofiteri de Recrutare a Femeilor Frumoase”, un birou nou creat ce a semanat ura si teroarea in tara. Avand ca scop gasirea unei concubine care sa poarte urmasul Regelui la tron, biroul a abuzat de autoritatea conferita de Rege si a luat cu forta din tot Joseonul 10.000 de femei, ce au fost puse la dispozitia Regelui. Im Soong-jae a vazut in aceasta autoritate conferita sansa ideala de a elimina rezistenta rivalilor politici, fiicele si sotiile acestora ajungand in haremul Regelui. In momentul in care Consoarta Regala decide ca e momentul sa-si recupereze autoritatea pierduta la Curte, mizand pe concubina Seol sa-l seduca pe Rege, Im Soong-jae porneste in cautarea unei fete care sa faca acelasi lucru pentru el, in vederea prezervarii autoritatii pe langa Rege. O confruntare de la distanta intre cei doi rivali incepe… miza fiind seducerea unui rege nebun !

Cunoscut ca cel mai rau tiran din istoria dinastiei Joseon, Yeonsan-gun a ramas cunoscut pentru actele sale barbare si pentru cele doua epurari impotriva elitei de carturari ai vremii. Faptele descrise in acest film – luarea cu forta a mii de fecioare si femei din intreaga tara si transformarea lor in instrumente ale propriilor placeri ale regelui, dar si transformarea prestigioasei universitati Sungkyunkwan in locul de joaca si de nebunii al acestuia – sunt conforme cu realitatea consemnata de Analele vremii. Povestea mamei regelui Yeonsan-gun e si a interesanta. Dupa moartea primei sotii a Regelui Seongjeong, acesta si-a ales o concubina ca noua sotie, pe Doamna Yoon. Aleasa pentru frumusetea sa, in scurt timp aceasta l-a nascut pe printul Yeonsan, dar a devenit temperamentala si extrem de geloasa pe concubinele din Palat ale Regelui, neezitand chiar sa o otraveasca pe una din ele. Intr-una din nopti, l-a lovit pe rege, urmele agresiunii ramanad pe trupul acestuia. Afland de acest lucru, Regina Mama, celebra Regina Insu, a exilat-o pe Regina Yoon, deposedand-o de titlul regal. Dupa mai multe incercari de a-si recapata influenta la Curte, intr-un final ministrii au decis otravirea ei. Aceste lucruri nu apar prezentate in film, insa cunoasterea lor usureaza intelegerea contextului ce declanseaza tirania lui Yeonsan-gun. Intrarea in posesia camasii ce ar purta pe ea, chipurile, sangele mamei sale otravite, a dus la o reactie violenta a Regelui, ce ucide cu propriile sale maini doua din concubinele tatalui sau, responsabile de otravirea mamei sale. Insasi bunica lui, Regina Insu, va muri dupa ce e impinsa de Yeonsan in urma unei altercatii. Mai multi oficiali ce au sustinut executarea mamei sale au fost ucisi, cazand victime si altii care au fost de fata si nu i-au impedicat. Insusi Primul Ministru a fost dezgropat si capul i-a fost sfaramat. Universitatea Sungkyukwan a fost inchisa, ca si templul din apropiere, fiind transformate in locuri pentru banchetele sale aberante. Pentru ca poporul a inceput sa-l insulte pe rege in alfabetul hangul, acesta a interzis alfabetul. Toate aceste lucruri apar reflectate in excelenta productie a lui Min Kyu-dong, ce poate fi fara rezerve numita una din cele mai bune productii coreene de epoca ale anului 2015, daca nu chiar cea mai buna.

Personajele principale au fost interpretate magistal de doi mari actori. Kim Kang-woo il intruchipeaza pe tiranul Yeonsan probabil mai convingator decat a fost acesta in realitate. Nu stii nici un moment cand acesta e lucid sau are mintea intunecata de ganduri perverse, vezi in privirea lui o sclipire diabolica si pe chip un ranjet sinistru ce-i tradeaza nebunia. Singura urma de umanitate o vezi in putinele momente de luciditate, si cam toate sunt marcate de amintirea mamei sale otravite de rivali. Kim Kang-woo interpreteaza cel mai convingator monarh din ultimii ani de pe marele ecran din Coreea, nici macar Lee Byung-hun n-a fost mai convingator in rolul regelui Gwanghae din Masquerade. Insa Kang-woo a avut si marele avantaj de a interpreta un personaj controversat, iar experienta din rolul negativ din “Slingshot” dar si din alte filme si seriale s-a vazut din plin. Kang-woo e perfect in roluri negative, de psihopati si nebuni, pe cand Lee Byung-hun, s-a vazut in recentul “Memories of the Sword”, nu reuseste sa impresiuoneze in roluri negative, poate si datorita numeroaelor roluri pozitive avute de-a lungul carierei, ce au creat publicului o imagine de baiat de treaba.

Daca Kim Kang-woo impresioneaza, Joo Ji-hoon e desavarsit in rolul ministrului Im Soong-jae, prietenul din copilarie al Regelui, care sties a profite la maxim de boala acestuia. Im Soong-jae e la fel de crud ca regale, pare lipsit de orice urma de umanitate, e un dezmatat si in aceasta situatie nu e de mirare ca face jocurile regelui fara nici o remuscare. Desi il are in umbra pe tatal sau, Im Soong-jae ajunge sa creada ca il controleaza pe rege, o iluzie care ramane de vazut pana la final cat a fost de reala. Ce e interesant in “Treacherous” e ca nici un personaj masculin nu e unul pozitiv. Astfel ca toata atentia publicului se va indrepta spre personajul Jung-hwa (interpretat de Lim Ji-yeon), o fiica de macelar ce va deveni instrumentul lui Im Soong-jae pentru a-l seduce pe rege. Toate asteptarile pozitive vor veni de la Jung-hwa, ce intruchipeaza omul simplu din popor, ce nu a fost contaminat de nebunia de la Curte si de dorinta de putere. Ea va deveni justitiarul prin excelenta care, din nou, ramane de vazut daca va reusi, pana la sfarsit, sa indeplineasca aceste asteptari ale publicului, si mai ales daca va fi lasata de istorie.

Probabil cel mai indraznet film coreean de epoca facut vreodata, excluzand productiile ieftine cu tenta erotica ce au inceput sa-si faca loc recent in peisajul cinematografic sud-coreean si care nu au nici o valoare artistica, “The Treacherous” e o incursine in lumea nebuna a unui tiran ce usor poate fi comparat cu celebrul Caligula, o pagina trista a istoriei coreene prezentate cu un realism dezarmant. Un spectacol vizual de exceptie, costume de epoca minunate, un scenariu captivant si solid – chiar daca unora mai pudici filmul li se va parea usor iesit din tipare (nu intamplator in Coreea a primit rating +18, fiind interzis minorilor), un joc al actorilor de povestit generatiilor viitoare, toate fac din “The Treacherous” cea mai interesanta productie coreeana de epoca a acestui an.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizatad e cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 16 decembrie 2015

Despre “Memories of the Sword” se vorbeste de mai bine de 2 ani, chiar de pe la sfarsitul lui 2012. Un proiect care s-a urnit greu, si ale carui filmari au inceput in sfarsit in septembrie 2013, durand 5 luni, De la data finalizarii filmarilor pana la data premierei a trecut mai bine de un an, lucru explicabil prin abundenta de efecte speciale, slow-motion-uri si efecte vizuale lucrate pe calculator. In august 2015, filmul avea in sfarsit premiera in Coreea, iar la 10 zile distanta si in Statele Unite. Cu un buget de 8,5 milioane de dolari, filmul a fost o crunta dezamagire la box-office-ul coreean, unde nu a obtinut mai mult de 2,3 milioane de dolari, din acest punct de vedere situandu-se sub productii cu investitii mult mai mici ce au avut incasari mult mai mari, precum Shoot Me in the Heart, Chronicle of a Blood Merchant, The Treacherous sau The Chronicles of Evil. Pentru ceea ce a iesit sub aspect vizual, bugetul de 8,5 milioane de dolari pare mic, si se pun serioase semne de intrebare cat a fost plata actorilor ce au aparut in acest film, ce sunt nume unul si unul, daca bugetul a fost atat de mic. Se stie ca Lee Byung-hun e cel mai bine platit actor coreean al momentului, si nu accepta sa apara in orice fel de filme. Jeon Do-yeon e probabil cea mai cunocuta actrita coreeana pe plan international, premiata inclusiv la Cannes, a carei cota nu e deloc una joasa. Lor li s-au alaturat in distributie Kim Go-eun (recent vazuta in “Coinlocker Girl” si “Monster”), veteranul Lee Kyoung-young (care e o figura nelipsita din cele mai de succes filme coreene ale fiecarui an), Bae Soo-bin, Kim Tae-woo si tanarul Lee Joon-ho (membru al formatiei 2PM, cunoscut si ca Junho, pe care ni-l amintim din “Twenty”). De ce filmul nu a avut succes in Coreea ? E de inteles. Regizorul si scenaristul Park Heung-sik (autorul memorabilului “My Mother, the Mermaid”, unde a colaborat de asemenea cu actrita lui preferata, Jeon Do-yeon) se pare ca a tras prea mult cu ochiul la cinematografia chineza, rezultatul final fiind un scenariu mai putin consistent, insa un spectacol vizual remarcabil. Totusi, tot acest spectacol vizual se bazeaza pe o multime de clisee – unele specifice filmului coreean, altele filmului chinezesc, iar tot ce vedem in materie de “entertainment” am mai vazut deja in mai multe filme chinezesti ale ultimilor ani. Chiar daca scenariul este mai putin inspirat, jocul actorilor e un adevarat regal, si doar si pentru acest lucru filmul merita urmarit.

In perioada Goryeo-ului, Wol-so (Jeon Do-yeon) e o spadasina oarba ce si-a dedicat ultimii 18 ani din viata cresterii fiicei sale adoptive, Hong-yi (Kim Go-eun) si pasiunii pentru ceai. A incercat s-o fereasca de ochii lumii, datorita unui secret din trecut, insa Hong-yi e o poznasa, ajunsa aproape de varsta la care trebuie sa priveasca viata cu alti ochi. Intr-una din zile, innebunita dupa luptele din arena, mai intai trage cu ochiul la acestea de la distanta, dupa care, fascinata de talentul unuia dintre luptatori, isi pune masca pe fata si il provoaca la lupta in fata arenei. Ce nu stie ea este ca in tribuna se afla generalul Yu-baek (Lee Byung-hun), care tresare cand vede stilul de lupta al fetei deghizate in luptator. Desi ordona ca aceasta sa fie capturata, Hong-yi reuseste sa fuga. La scurt timp dupa, insusi generalul are ocazia de a o cunoaste de aproape, iar modul ei de a lupta ii trezeste amintiri despre cea pe care odata a iubit-o, Seol-rang, ce manuia la fel de bine sabia. Si astfel, calatorim inapoi in timp in urma cu 18 ani, cand o organizatie rebela numita “Cele Trei Mari Sabii” pune la cale o rebeliune in vederea rasturnarii Guvernatorului provinciei. Planul esueaza datorita lui Duk-gi, nimeni altul decat actualul general Yu-baek, care isi tradeaza prietenii si profita de iubirea ce i-o poarta Seol-rang, si ea una din capii rebeliunii. Seol-rang nu il urmeaza pe calea tradarii si fuge cu orfana Hong-yi, pe care o creste cu un singur scop: razbunarea. In schimb, Duk-gi intra in slujba Guvernatorului, iar in anii ce vor urma urca pas cu pas in ierarhie, avand ambitii politice mari. Ajuns general, Yu-baek are acum puterea militara de a face orice in Goryeo, fiind la un pas de a-si implini visul de putere. Aparitia lui Hong-yi si stilul ei de lupta ii trezeste suspiciuni, astfel ca pana sa ajunga la mama ei nu mai e mult. Seol-rang considera ca a sosit momntul sa-i spuna fiicei sale cine sunt cei ce i-au ucis parintii adevarati… fapt ce va declansa o adevarata furtuna.

“Memories of the Sword” e o productie coreeana atipica. In general punctul forte al productiilor coreene e scenariul, de la care porneste totul: emotia, transpunerea sentimentelor personajelor cu talent artistic, mesajul in sine al filmului. De aceasta data scenariul e un element secundar, accentul fiind pus pe partea de “popcorn”, adica pe “entertainment”. Regizorul si-a dorit probabil cu ardoare sa iasa in evidenta, filmele sale nefiind mari succese de box-office, iar numele de Park Heung-sik nu a intrat, inca, in galleria marilor nume ale cinaestilor coreeni. Probabil s-a gandit ca daca va face ceva pompos, iesit din comun, in stilul unui “The Host” al lui Bong Joong-ho, film ce i-a adus acestuia celebritatea internationala si succes la box-office, va da lovitura si cariera lui va lua un alt curs. Ce a ignorat, probabil, a fost faptul ca un Bong Joong-ho regizase cu 3 ani inainte de The Host “Memories of Murder”, prilej cu care si-a demonstrat talentul de cineast, pe cand Park Heung-sik a regizat doar cateva drame si melodrame profunde, dar care nu au reusit sa ii aduca consacrarea, acesta ramanand un regizor obisnuit de filme corene comerciale fara pretentii. Se pare insa ca demersul sau cu “Memories of the Sword” nu a reusit decat sa-i aduca desfacerea rapida a filmului pe piata americana, exact cea care consuma astfel de productii spectaculoase, in care publicul nu are pretentii la capitolul scenariu, public care e interesat doar de actiune si efecte speciale. Ce e mai regretabil e faptul ca pentru a multumi acest public, Park Heung-sik a capitulat in fata principiilor cinematografiei coreene, optand pentru o reteta pur chinezeasca de clisee nesfarsite care iti iau ochii, dar in final nu fac decat sa te oboseasca, pentru ca nu aduc nimic nou. Scenariul pacatuieste prin faptul ca povestea e mult prea personala. E o poveste clasica de razbunare, transmisa din generatii, pe care cel mai tanar trebuie s-o indeplineasca pentru linistea sufletului celor de mult disparuti. Ea insa e aproape complet scoasa din contextul social-politic al acelor vremuri. Vedem doar un Goryeo slab, cu un rege marioneta ce mimeaza functia regalitatii, cu o Curte cu ministri la fel de slabi si usor de manevrat, exact acel Goryeo din serialul “God of War”, in care cine controla puterea militara, conducea regatul. Insa acest context e doar un simplu element de decor, viata la Curte abia e zugravita, intreaga poveste concentrandu-se strict pe elementele personale ale unei povesti de razbunare. Vedem tot ce am vazut intr-o jumatate de secol de filme de arte martiale chinezesti: un maestru cu plete albe ce face cateva giumbuslucuri pentru a impresiona audienta si rosteste cateva replici de duh despre calea sabiei; vedem clasicele antrenamente din mijlocul unei paduri de bambusi, meditatia de pe creasta muntelui, slow-motion-uri pe ploaie, ca e vorba de apa, petale sau frunze purtate de vant sau fulgi de nea. Abuzul de flashback-uri incurca serios spectatorul, care in contextul in care persoanjele principale au 2-3 identitati si tot atatea nume de retinut se va multumi sa admire spetacolul imaginilor si efectelor speciale, si interpretarea de zile mari a distributiei stelare. Cam putin, cand vine vorba de un film coreean, ce intotdeauna are de oferit ceva nou si original.

In privinta personajelor, chiar daca atentia intregului film e directionata de echipa de marketing catre cele doua vedete, Jeon Do-yeon si Lee Byung-hun, probabil personajul numarul 1 al poductiei e Hong-yi, interpretata excelent de talentata actrita Kim Go-eun. Si asta pentru ca e singurul personaj prezentat sub forma unei evolutii, nu a unei involutii. Daca personajele lui Jeon Do-yeon (Seol-rang) si Lee Byung-hun (Yu-baek) involueaza pe scara umana, de la momentul incidentului din trecut pana in prezent ambele recurgand la actiuni mai putin demne de o fiinta umana (Seol-rang isi creste fiica adoptiva strict, doar pentru ca aceasta sa razbune moartea parintilor ei reali, in timp ce Yu-baek isi urmareste ambitia de a uzurpa tronul, calcand in picioare orice principii), Hong-yi surprinde audienta si canalizeaza simpatia acesteia catre ea. Hong-yi a fost crescuta doar pentru a se razbuna. E un personaj ce are un singur orizont de asteptare, dar care afland cine sunt cei doi ucigasi ai parintilor ei, primeste o lovitura crunta de la destin, poate chiar mai puternica sub apectul urmarilor decat trauma din copilarie, cand nici macar nu si-a cunoscut cu adevarat parintii, bebelus fiind. De aceasta data, singura ei familie e pe cale sa se destrame, iar in momentul in care mama ei adoptiva, Wol-so (fosta Seol-rang) ii taie coada de par, in mod simbolic, o noua viata incepe pentru ea. O viata de om haituit de fantomele trecutului si prezentului, care trebuie sa isi adune toata energia si sa-si gaseasca puterea interioara de a-si indeplini obiectivul pentru care a fost crescuta. Si, in ciuda acestui destin trist, Hong-yi emana totusi energie, optimism, speranta, stie sa zambeasca si deopotriva sa te faca sa simti mila pentru soarta ei crunta. Ceea ce a realizat regizorul prin acest personaj – probabil neintentionat, din moment ce si-a canalizat efortul spre alte laturi ale productiei – e un lucru demn de remarcat. Drama acestui personaj e transmisa spectatorului, care simte exact aceeasi amaraciune a tradarii ce o simte Hong-yi. Multe cadre de o frumusete vizuala aparte sunt puse in slujba transmiterii acestei stari dincolo de ecran, si ce poate fi mai reusit intr-un film decat sa rezonezi cu protagonistul si trairile acestuia ? Daca aici au esuat un Wong Kar-wai in “The Grandmasters” sau un Hou Hsiao-hsien in recentul “The Assassin”, un film ce se aseamana flagrant cu aceasta productie, la acest capitol reuseste Park Heung-sik, un regizor coreean ce proivine, evident, dintr-o alta scoala cinematografica decat cea chineza.

Daca e sa tragem linie si sa contabilizam lucrurile bune si cele mai putin bune, ajungem la concluzia ca avem in fata un film antrenant, pe care cei innebuniti dupa spectaculos nu-l vor regreta, dar pe care cei ce cauta altceva, in primul rand un scenariu solid si o poveste mai coerenta si mai profunda decat clasica poveste a razbunarii il vor privi cel putin cu rezerve. Jocul actoricesc e desavarsit, dar ce folos cand povestea nu iti pune in evidenta calitatile ? Probabil dupa ce veti viziona “Memories of the Sword” vor ramane in memorie doar spectaculoasele slow-motion-uri desprinse din filmele de arte martiale chinezesti, iar peste cateva zile veti uita complet de el. Pacat de aceasta superba realizare, de costurile relativ mici de productie raportat la bijuteria ce a rezultat, de efortul actorilor din distributie, care sunt umbrite de lipsa unui scenariu de calitate si de dorinta exagerata a regizorului de a iesi in evidenta tradand specificul coreean prin importul de clisee dinspre cinematografia chineza.

Traducerea si adaptarea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 13 decembrie 2015

“Ulterior Motive” e primul film al regizorului Arthur Wong in 28 de ani, venind dupa dinamicul “In the Line of Duty 3” (1987). Ajuns la o varsta venerabila, pentru cei ce nu stiu, Arthur Wong e o legenda vie a filmului din Hong Kong. Nu neaparat ca regizor (“Ulterior Motive” e doar al treilea film regizat in cariera), producator (a produs doar cunoscutul “The Floating Landscape”) si scenarist (unicul scenariu l-a scris pentru un film obscur din 1980), nici macar ca actor, avand 9 aparitii in filme, toate ca actor figurant. Arthur Wong e un maestru al imaginii, calcand pe urmele tatalui sau, un renumit director de imagine din anii ’50-’60. E cunoscut pentru fimarile cu mai multe camere simultan, pentru primul film filmat in “high definition” din Asia si ca singura persoana din istorie ce detine recordul de a fi castigat 3 ani consecutiv, de doua ori, premii la Hong Kong Film Awards. Din 1976 pana in prezent a participat la director de imagine la nu mai putin de 130 de filme, multe dintre ele regizate de nume mari ale filmului chinezesc, precum Ringo Lam, John Woo, Tsui Hark, Peter Chan sau Sammo Hung. Printre cele mai cunoscute filme pentru care a fost premiat pentru “Cea mai buna imagine” se numara “Bodyguards and Assassins”, “Painted Skin”, “The Warlords” sau “The Floating Landscape”. Experienta in manuirea camerei se vede si in “Ulterior Motive”, un film excelent filmat, cu imagini dinamice si cu unghiuri surprinzatoare ce prezinta perspective diferite de percepere a realitatii. In rolurile principale, veteranul Simon Yam si cunoscutul Gordom Lam din “Z Storm”,”Firestorm” sau “Cold War” dar multa calitate scenariului plin de surprize al acestui thriller psihologic electrizant cu accente de film noir.

Ye Shuang (Qin Lan) e bogata mostenitoare a companiei tatalui ei, Ye Cheng (Simon Yam), care in urma cu 20 de ani a pus bazele unei companii ce comercializa un soft novator creat chiar de el. Intr-una din zile, insa, sotul ei are un accident de masina, fiind lovit in plin de un camion. In mod straniu, cadavrul acestuia e de negasit intre fiarele contorsionate ale masinii. La scurt timp, in aceeasi zi, fiica acestuia dispare fara urma de la scoala, fiind ridicata, chipurile, chiar de de tatal ei. Ye Shuang apeleaza la politie sa rezolve cazul celor doua misterioase disparitii, considerand ca e vorba de o rapire in vederea obtinerii unei rascumparari. Cel desemnat sa se ocupe de caz e inspectorul Yao (Gordon Lam), care, spre surprinderea lui Shuang, nu e tocmai un strain pentru ea. Cu studii in criminalistica facute la Cambridge, inspectorul Yao are o intuitie iesita din comun, care l-a ajutat sa rezolve multe cazuri de crima dificile, pornind de la latura psihologica a problemei. De aceasta data, Yao gaseste niste similitudini neasteptate cu un caz identic petrecut in urma cu 20 de ani, pe care l-a anchetat chiar mentorul sau, inspectorul Ma. Iar de aici pana la complicarea cazului mai e un singur pas, iar rezolvarea lui tine de un… motiv ulterior al celui ce a pus la cale un plan diabolic.

Filmul lui Arthur Wong are tot ce poate oferi mai bun un thriller psihologic realizat in Hong Kong: mister, actiune, suspans, rasturnari de situatii si multe intrebari pe care spectatorul si le pune pe toata durata filmului, deoarece abia la final se dezvaluie care e acel “motiv ulterior” din titlu. Faptul ca e un film bine realizat si scris il observi in momentul in care regizorul iti da alternativa de a-ti crea, ca spectator, propria versiune bazata pe propriile banuieli legate de fiecare personaj in parte. Toti eroii acestui film sunt suspiciosi, pornind de la cele mai suspecte persoane si mergand pana la cele mai putin suspecte, cum ar fi chiar inspectorul Yao. Aceasta stare de incertitudine e cruciala in reusita unui thriller psihologic, in care jocul mintii si inteligentei primeaza in fata oricaror altor elemente definitorii ale genului. Regizorul se joaca intr-un mod captivant cu elemente de film noir, contrastand locul dezolant al unor crime – depozite ori fabrici parasite, sau terenuri virane, cu imaginea unor vile de lux sau campii cu flori inflorite multicolore de un mov pur, alternand noaptea si ploaia cu zilele insorite odata ce furtuna a trecut sau nici nu a inceput. Decorul contribuie din plin la sporirea tensiunii, tradand starea de incordare si neliniste a tuturor personajelor. Datorita acestui spectacol vizual, unele scene inradacinate in realitate arata ca si cum ar fi, de fapt, niste secvente dintr-un vis, sic el mai elocvent exemplu e scena din final de pe campul cu lavanda. Ai senzatia ca traiesti un vis sau mai bine zis o halucinatie a unuia dintre protagonisti, in special ca se intampla in acea scena niste lucruri socante ce poate numai intr-un cosmar s-ar intampla. Scenariul se poate reduce la o poveste captivanta despre deceptie si razbunare, care abunda in flashback-uri ce pot induce in eroare. Practic regizorul incearca sa prezinte in paralel doua cazuri petrecute la 20 de ani distanta, mergand cu firul epic inainte putin cate putin din fiecare caz in parte. Povestea e pigmentata de multe evenimente neprevazute, unele chiar neexplicate logic, pentru ca in final alte flashbackuri sa justifice comportamentul unora dintre personaje, de aceasta data suficient de lamuritor incat nimeni sa nu obiecteze. Mesajul filmului este unul sensibil, fiind perfect exprimat printr-un citat din Victor Hugo la final: “Fericirea suprema in viata e convngerea ca suntem iubiti. Iubiti pentru ceea ce suntem sau, mai bine, zis, in ciuda a ceea ce suntem.” Un excelent thriller, cu partituri bine interpretate, cu un scenariu ce-ti tine viu interesul pentru film pana la final, cu suficienta actiune si cu multe decoruri contrastante si imagini de maestru, ce-l recomanda tuturor amatorilor genului.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 12 decembrie 2015

„Chronicle of a Blood Merchant” e un film despre care s-a vorbit mult in ultimul an in Coreea. Cu toate ca are o distributie stelara la toate categoriile de actori, atat principali cat si secundari si actori-copii, filmul este altceva decat v-ati putea astepta de la un film coreean. Altceva in sensul ca e realizat altfel, are un ritm lent si un umor discret ce va fi apreciat mai degraba de iubitorii comediilor negre. Faptul ca in scaunul regizoral se afla insusi protagonistul filmului, Ha Jung-woo, se vede, acesta spunand parca totul din unghiul de vedere al lui – ca personaj si ca actor, si mai putin ca regizor. Romanul dupa care s-a facut “Chronicle of a Blood Merchant” e un clasic al literaturii chineze, fiind scris in anul 1995 de Yu Hua, care detaliaza la nivel personal o societate captiva in ghearele Revolutiei Culturale. Ha Jung-woo si Kim Joo-ho (regizorul si scenaristul celebrului „The Grand Heist” din 2012) au adaptat romanul la realitatile societatii coreene postbelice, insa au decupat aproape complet contextul social, politic, economic si istoric, potentand doar aspectul familial si al relatiei interumane din cadrul unei familii de oameni simpli ce ajunge la un moment de criza. “Chronicle of a Blood Merchant” sufera, insa, pana la urma, din cauza incapacitatii de a se raporta la contextul coreean. Romanul chinezesc are o cu totul alta perspectiva, adaptarea coreeana axandu-se doar pe o latura – cea familiala – a romanului original, restul fiind adaugat de scenaristii coreeni si adaptat la realitatile unei societati ce difera fundamental de cea chineza contemporana. In rolurile principale regasim doi actori infragiti ai Coreei, ce isi interpreteaza excelent partiturile: Ha Jung-woo si Ha Ji-won. Ha Jung-woo un versatil actor de film si teatru, dar si regizor, avand la activ doua filme regizate pana in prezent. Pana sa joace in “Chronicle of a Blood Merchant”, acesta s-a facut cunoscut in televiziune cu roluri precum cel din “Lovers in Prague” si mult mai cunoscutele filme “The Chaser” (2008), “”My Dear Enemy” (2008), “Parallel Life” (2010), “The Berlin File” (2013), „The Terror Live” (2013) sau „Kundo: Age of the Rampant” (2014). „Chronicle of a Blood Merchant” este al doilea film regizat din cariera al lui Ha Jung-woo, dupa „Fasten Your Belt” din 2013. Anul 2015 pare a-l fi consacrat definitiv ca unul din numele mari ale filmului coreean, aparand atat in acest film, cat si in mega-succesul „Assassination” si in productia biografica plasata tot in anii ‚60 despre viata lui Andre Kim (numita chiar „Andre Kim”), primul designer de moda coreean renumit la nivel mondial. Despre indragita Ha Ji-won e inutil sa mai spunem ceva, prezenta ei in acest film fiind una ce ne-o prezinta intr-o ipostaza mai putin intalnita pana acum pe micul si marele ecran, anume cea de mama. Actorii din rolurile secundare sunt si ei de nota 10: veteranii Lee Kyuong-young si Joo Jin-mo; Jeong Man-sik sau cunoscutul Cho Jin-woong, din randul generatiei lui Ha Jung-woo, actorii copii din randul carora se remarca Nam Da-reum in rolul Il-rak (pe care l-am vazut in numeroase seriale in rolul personajelor din copilarie), toata echipa a avut o prestatie excelenta. Si nu trebuie uitata nici Yoon Eun-hye, ce are un rol minor interpretand-o pe Boon-bang, total schimbata fizic, cu muuulte kilograme in plus „rezolvate” de echipa de la machiaj. Filmul a obtinut incasari de 6,8 milioane de dolari la box-office in Coreea.

Gongju, 1953. Huh Sam-kwan (Ha Jung-woo) e un om simplu, muncitor, mostenind indemanarea tatalui sau dulgher si a bunicului sau maistru de constructii. Lucreaza pe un santier pentru a-si castiga traiul de zi cu zi in Coreea anilor de dupa Razboiul Coreean, prietenii lui tot cicalindu-l cu faptul ca ar fi timpul sa se insoare. Ar face-o el, dar cu cine ? Intr-una din zile, pe santier isi face aparitia o fata incantatoare, Ok-ran (Ha Ji-won), ce vinde floricele de porumb. Sam-kwan e vrajit de glasul cristalin al acesteia si de chipul ei angelic, indragostindu-se la prima vedere de ea. Nu trec nici cateva ore si craiul nostru deja s-a decis sa se insoare. Doar ca exista o mica problema: Ok-ran e curtata de Ha So-yong, un playboy ce se ocupa cu contrabanda de produse americane, in jurul caruia roiesc toate fetele. Ce sanse are Sam-kwan, un coate goale, in fata acestuia ? In plus, o nunta presupune o investitie financiara, iar Sam-kwan nu are economii puse deoparte. Totusi, aude intamplator ca daca se duce in oras sa doneze sange, primeste o suma consistenta de bani. Astfel ca isi pune in indeplinire planul, strange ceva banuti, face ce face si obtine mana fetei de la tatal acesteia, iar peste 11 ani ii regasim sot si sotie traind in deplina armonie intr-o casuta modesta la periferia oraselului Gongju. Au trei copii la care tin mult, dar la scurt timp umbla zvonuri prin oras cum ca Il-ran, fiul mai mare, ar fi de fapt fiul playboyului Ha. Criza se declanseaza, iar de aici o multime de probleme ce se tin scai de toata lumea…

„Chronicle of a Blood Merchant” e prin excelenta o poveste de familie, cu elemente romantice, comice si dramatice deopotriva, o abordare matura a unui tanar regizor dintr-o perspectiva aparte a unui subiect de interes: relatia dintre tata si fiu, pe fondul unei dispute sensibile asupra paternitatii. Sam-kwan (interpretat de Ha Jung-woo) este coreeanul obisnuit ce se poate intalni pe strazile din Coreea la sfarsitul anilor Razboiului Coreean. Nu exceleaza la capitolul inteligenta, ba chiar intruchipeaza acea naivitate pozitiva specifica omului de la tara care nu are prea multa scoala dar care stie sa aprecieze lucrurile simple ale vietii. Acesta se indragosteste iremediabil de inteleapta si abila Ok-ran (interpretata de Ha Ji-won) si, dupa o aparenta plina de succes prima intalnire, este intimidat de faptul ca ea are deja un prieten, iar el… un rival la mana zeitei sale, smecherul implicat in contrabanda cu produse americane, Ha So-yong. Sam-kwan nu reuseste sa o cucereasca din prima pe Ok-ran; casatoria insa reuseste in final datorita increderii pe care o castiga din partea tatalui lui Ok-ran, ce vede in el un sot mai bun decat flusturaticul Ha. Dupa ce prima parte a filmului se ocupa de scurta perioada de curtare a lui Ok-ran, povestea se concentreaza asupra felului in care Sam-kwan il abuzeaza pe fiul sau, Il-rak, considerand ca tatal biologic este cel important si nu cel ce a crescut copilul timp de unsprezece ani. Sam-kwan isi respinge identitatea de tata in baza unor certitudini stiintifice greu de inteles de acesta (cum ca din combinarea grupelor sanguive A si 0 nu poate rezulta decat un copil cu grupa sanguina A sau 0) si in mod deliberat ignora ceea ce inseamna o familie reala. El e ciocarlia ce a clocit oul cucului, deci considera ca ar fi timpul ca cucul sa-l degreveze de obligatia de tata. Astfel ca relatia cu fiul cel mare, Il-rak, se raceste, tratandu-l pe acesta ca pe un strain. In mod evident exista tentatia de a compara „Chronicle of a Blood Merchant” cu „Ode to My Fanter”, numai si prin faptul ca ambele filme au in centrul lor ideea de familie si de responsabilitate paterna. Insa daca “Ode to My Father” indica faptul ca povestea protagonistului este si povestea tuturor coreenilor contemporani cu personajele, povestea lui Sam-kwan este doar povestea lui Sam-kwan, acesta nu are valoare de simbol pentru o intreaga generatie. Si acest lucru intra oarecum in conflict cu faptul ca Sam-kwan este un om de nimic. El o forteaza pe Ok-ran sa se casatoreasca cu el si apoi in mod voit isi persecuta fiul incat pana la final nu reusim decat rar sa-l vedem pe Sam-kwan ca un personaj curajos si demn de incredere. Multa vreme e indiferent la drama propriului fiu si al sotiei, ii marginalizeaza, chiar ii ignora, nu se comporta asemeni unui adevarat cap al familiei. Si totusi, acest personaj care initial era simpatic prin naivitatea sa, va avea puterea de a discerne intre indiferenta si responsabilitate, evoluand de la un personaj devenit dezagreabil la unul care se caieste pentru propria greseala atunci cand totul e pe cale sa dispara si sa devina o amintire, in fata pericolului disolutiei propriei lui familii.

Filmul are si momente comice, cum sunt cele ce fac referire la vanzarea de sange. Luarea de sange e privita ca un veritabil ritual de catre sateni. Intai trebuie sa bei multa apa din lac, pentru a putea dona mult sange. Apoi, ca sa ai parte de un castig frumusel, trebuie sa oferi ceva ca mita, pentru a fi primit mai des de o data la 3 luni. Si nu e vorba doar de un ritual ce exploateaza naivitatea si lipsa de cunoastere a omului de rand, ci mai ales de parada pe care o ofera deplasarea insasi in oras pentru a vinde sange. Ea era privita de comunitate ca un semn ca barbatul respetiv era sanatos si valabil pentru fetele aflate la varsta maritisului. Desi vanzarea sangelui este, evident, ceva neplacut, dezagreabil, ajuta totusi din punct de vedere financiar pe vanzator, si ofera viata primitorului. Astfel ca procesul in sine de vanzare al sangelui e, discret, un paradox al modernitatii: o sursa usoara de a face bani, care insa poate ucide sufletul si trupul celor ce cad in patima iluziei imbogatirii rapide. In ce priveste realizarea in sine, filmul are aspecte in care exceleaza, dar si anumite vulnerabilitati. In afara catorva slow-motion-uri pe fundalul unor dialoguri – ce au ca scop transmiterea unor ganduri cheie in momente cheie – si a unui moment suprarealist (cel al lunii comparate cu o galusca), de distinge o prea mare atentie acordata firului narativ, regizorul pierzandu-se in amanunte mai mult sau mai putin relevante. Coloana sonora aproape lipseste, sau e atat de discreta incat ii simti lipsa, nu e liantul de care un film are nevoie. O alta greseala majora e scoaterea povestii din contextul istoric al acelor timpuri. Cand numesti filmul pompos “cronica”, nu ai cum sa excluzi din poveste fundalul social, politic, istoric al vremurilor in care se petrece actiunea. Ha Jung-woo se concentreaza strict pe viata familiala a personajului sau, incat ai zice ca e un veritabil discipol al renumitului Yasujiro Ozu, maestrul dramelor de familie a clasei de mijloc japoneze. Acest stil e obositor, mai ales ca dialogurile sunt nesfarsite, pana si pentru lucruri minore, fara impact asupra firului principal. Probabil ca regizorul a vrut sa surprinda esenta vietii de familie in Coreea anilor ’60 in cel mai realist mod cu putinta, de aici atentia exagerata pentru amanunte. Ritmul filmului este unul lent, intriga intarzie exagerat de mult, insa dupa primele 30 de minute, reusesti sa intri in atmosfera si sa gusti din stilul inedit al lui Ha Jung-woo, sa-l savurezi si sa-l intelegi. Tocmai prin stil, “Chronicle of a Blood Merchant” se indeparteaza de specificul filmelor coreene tot mai comerciale ale ultimului eceniu, oferindu-ne o poveste mai aparte, plina de sensibilitate si naturalete. Inca un film coreean de top al anului 2015, pe care iubitorii cinematografiei coreene nu trebuie sa-l rateze sub nici o forma.

Traducerea si adaptarea au fost realizate de uruma, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil, in premiera in Romania.

Prezentare realizata de chocolate_cleo si cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 6 decembrie 2015

La 60 de ani, prolificul regizor japonez Ryuichi Hiroki ajunge la borna celui de-al 38-lea film al sau, “Her Granddaughter”. Hiroki nu e un regizor despre care sa spui ca se limiteaza la un anume gen de filme, la viata lui regizand si melodrame, si filme comerciale de calitate mai slaba (cele de la inceputul carierei – sfarsitul anilor ’80-inceputul anilor ’90 -, dar si multe drame romantice si filme de familie sau dedicate membrilor familiei. Fie ca in centrul atentiei lor se afla copiii sau persoanele cu dizabilitati (“Nobody’s Perfect”), femei aflate in momente de criza existentiala (“Vibrator”, “L’Amant”) sau oameni obisnuiti cu profesii diverse (“Kabukicho Love Hotel”), toate filmele sale au un numitor comun: iubirea. Indiferent sub ce forma: pura, interzisa, adolescentina; iubirea aproapelui e centrul de interes al tuturor productiilor sale. “Her Granddaughter” nu face exceptie, doar ca de aceasta data avem parte de un film destul de indraznet daca ne raportam la conservatorismul societatii japoneze. In rolurile principale revedem doi actori indragiti si foarte populari in Japonia, din doua generatii diferite. Si, daca spunem asta, probabil ati ghicit si la ce fel de iubire veti fi martori: cea dintre un profesor trecut de prima tinerete si o tanara la jumatate din varsta lui. Nana Eikura din “The Floating Castle” (cu un rol secundar si in “Nobody;s Perfect”) si Etsushi Toyokawa (Postcard, Platinum Data, Love Never to End, 20 th Century Boys, Year One in the North) formeaza cuplul amintit, filmul avand la baza o manga de succes publicata din 2009 pana in 2012 de autoarea Keiko Nishi. Coloana sonora a filmului e semnata de Koji Endo, un mare compozitor de muzica de film japonez, cu peste 100 de coloane sonore de filme si seriale la activ, in timp ce tema muzicala principala o constituie melodia “Hold me, hold you” semnata de JUJU.

Tsugumi (Nana Eikura) e nepoata tinerei sale bunicii Towa, ce preda la universitate cursuri despre vopsitul textilelor. De mica a vrut sa invete tainele acestei indeletniciri si sa calce pe urmele bunicii, iar ajunsa la varsta maturitatii se poate lauda ca a deprins toate secretele vopsitului. Priceputa in IT, Tsugumi a parasit orasul natal, cunoscand departe de caminul natal si prima dezamagire in dragoste, fostul ei prieten Nakagawa parasind-o pentru o alta femeie cu care se si casatoreste. Pentru a-si reveni emotional, dar si deoarece bunica ei era bolnava in spital, Tsugumi decide sa revina in linistitul orasel de provincie. Aici are multi fani in randul barbatilor, ce ii dau tarcoale neincetat. Moartea neasteptata a bunicii Towa ii schimba pentru totdeauna viata. Si asta pentru ca, pe neasteptate, se trezeste in casa parinteasca cu un strain. E vorba de Jun Kaieda (Etsushi Toyokawa), profesor de filosofie la o universitate japoneza, trecut de 50 de ani, care in mod surprinzator o anunta ca se muta in cladirea anexa pentru un timp. Surprinsa de indrazneala strainului, Tsugumi incearca sa se obisnuiasca cu acesta, dupa ce Kaieda ii spune ca bunica fetei i-a dat cheile casei, invitandu-l sa o viziteze oricand doreste. Si astfel aflam ca Kaieda a avut o relatie cu bunica lui Tsugumi, o relatie mai putin obisnuita, intre student si profesoara. Din vorba in vorba, Tsugumi incepe sa se obisnuiasca cu stilul noncomformist si direct al profesorului, iar de aici pana la pasul urmator nu mai e mult, iar ceea ce la inceput parea o gluma, tinde tot mai mult sa se transforme in ceva asemanator cu… iubirea.

Daca in cinematografia coreeana am avut recent un “Scarlet Innocence” sau un “Eungyo”, iata ca tema relatiei mai putin uzuale dintre un barbat mai in varsta si o tanara ajunsa la maturitate e reluata si de o productie japoneza. Japonia e o societate conservatoare, iar daca vorbim despre o asemenea relatie tocmai in mediul rural, ne putem crea de pe acum o parere despre subiectul destul de delicat abordat. Cu toate astea, societatea japoneza moderna priveste cu alti ochi diferenta de varsta din cadrul unui cuplu. Locul de munca in marile corporatii creeaza des situatii de diferente de varsta intre viitorii posibili parteneri, astfel ca totul e privit ca o normalitate de societatea moderna. Singura care mai e reticenta la acest subiect e familia. Dar ce se intampla atunci cand mama fetei, singura ruda apropiata, accepta fara reticenta relatia ei cu un barbat trecut de 50 de ani ? “Her Granddaughter” nu face dintr-un subiect tabu o tema in sine, ci mai degraba incearca sa prezinte iubirea din doua perspective diferite: a unui experimentat profesor de filosofie ce toata viata si-a trait-o in singuratate, obsedat de iubirea la fel de nefireasca ce a avut-o pentru profesoara lui din facultate, si a unei tinere, Tsugumi, nepoata marii iubiri a profesorului, o tanara de o frumusete rapitoare, cuminte si mult mai putin experimentata. Daca profesorul cauta in iubire ultima carte castigatoare a sufletului sau, Tsugumi vede in ipotetica relatie cu seniorul ei oportunitatea de a vedea viata si altfel si de a uita de esecul primei sale relatii. Pe langa decorurile superbe si linistea pe care o inspira niste locuri unde impesia emanata este ca timpul a stat in loc, iubirea de o vara ce se naste in sufletul profesorului tradeaza o necessitate a fiecaruia dintre cei 3 protagonisti. Exista un lucru comun care ii apopie pe bunica Towa, pe profesorul mai mic decat ea si pe nepoata ei. Acesta e singuratatea. Fiecare a fost parasit de cineva drag, ramanand cu o rana in suflet: Tsugumi de bunica ei, plecata in ceruri, bunica – de iubitul ei mai tanar, caruia ii lasa cheile locuintei sale, iar profesorul, care nu a avut niciodata pe cineva la care sa tina asa cum a tinut la bunica lui Tsugumi, a fost parasit… de soarta insasi. Relatia neobisnuita ce ia nastere intre profesor si Tsugumi e una anevoioasa, in care pe el il vedem mai tot timpul cu o tigara aprinsa, citind ziarul tacticos, in tihna, in timp ce ea e mereu tacuta, iritata vizibil de indrazneala strainului ce-i devine colocatar, aproape incapabila sa se exprime. Subiectul are o evolutie lenta, nu se intampla mai nimic pe toata durata filmului, astfel ca senzatia ca privitor e ca poti savura in liniste o atmosfera plina de gingasie si lipsita de cine stie ce incarcatura emotional-romantica, in care tot farmecul sta in prestatiile celor doi protagonisti, carora viata le ofera, la un moment dat, chiar oportunitatea de a se comporta ca o veritabila familie, episod care lasa urme adanci in sufletele celor doi. Un film romantic, ce ne bucura cu multe imagini superbe de interioare japoneze de la tara, si care pe langa ineditul relatiei ne prezinta si viziunea unei femei tinere ce lupta cu snguratatea si o stima de sine scazuta (elemente si ele specifice realitatii societatii japoneze moderne), insusi titlul in japoneza al filmului putandu-se traduce ca “Viata unui baietoi”, in acest caz “baietoiul” avand o dubla valenta. Un film relaxant asemeni unei veri romantice petrecute in pitorescul mediu rural japonez, cu multe lucruri frumoase care te fac sa-ti doresti sa nu mai iesi din atmosfera de vis in care reuseste cu usurinta sa te tina captiv 120 de minute.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 4 decembrie 2015

“Ju-on” e una din cele mai longevive francize din cinematografia japoneza a noului mileniu. In 15 ani, din 200 pana in prezent, au fost lansate 8 filme ce spun, toate, povestea unui blestem ce a luat nastere prin moartea unei persoane ce s-a stins cu o ura in suflet, si care ajunge sa ucida la randul persoanele ce intra in contact cu el. Primele 4 filme din serie (2 realizate in anul 2000, “Ju-on” si “Ju-on 2”, si 2 realizate 3 ani mai tarziu, “Ju-on The Gudege” si “Ju-on the Grudge 2”) au fost regizate si scrise de Takashi Shimizu, pe atunci un tanar regizor debutant e care nu a auzit nimeni. Succesul fulminant al primelor doua filme au atras atentia si peste Ocean, unde in 2004 acelasi Shimizu a fost chemat sa regizeze “The Grudge”. Shimizu a stiut sa se orienteze spre alte filme de gen (Reincarnation, Marebito), evitand a mai accepta implicarea in alte proiecte din franciza “Ju-on”. In 2009, alte doua filme din seria “Ju-on” au incercat in zadar sa resusciteze un subiect e altfel consumat: “The Grudge: Girl in Black” si “The Grudge: Old Lady in White”, ambele regizate de regizori necunoscuti. Anul trecut, Masayuki Ochiai a incercat sa puna capat seriei, dupa cum o anticipeaza si titlul, “Ju-on, The Beginning of the End”. N-a fost sa fie nici de data asta decat “inceputul” sfarsitului. Si asta pentru ca acelasi Ochiai (cunoscut pentru horror-uri de succes precum “Infection” sau “Shutter”) a scris si regizat acest ultim film, “Ju-on The Final Curse”, ce e datator de sperante in privinta adevaratului sfarsit al seriei. Asta daca peste inca cativa ani, nu se va mai gasi cineva sa inventeze un “Sfarsitul sfarsitului pe bune al Ju-on”. Moda aceasta deplasata a nesfarsitelor sequel-uri e de sorginte americana si are un singur scop: financiar. Ce folos insa sa stim ca exista “n” filme din “Nightmare on Elm Street”, “Friday the 13-th”, “Exorcist”, “Halloween”, “Saw” sau “Texas Chainsaw Massacre”, cata vreme calitatea lor e lamentabila ? Ce folos sa exploatezi un film care are succes si sa-i faci o multime de sequel-uri ce nu aduc nimic nou ? Ce ar fi gandit fratii Lumiere despre ce a ajuns filmul peste mai bine de un secol de la prima lor proiectie in 1895 ? Mai rau este ca moda hollywoodiana a sequel-urilor inclusiv la filme ce nu au avut succes de la bun inceput incepe sa fie copiata din plin in cinematografia japoneza, si mai putin in cea coreeana, ce-si pastreaza inca originalitatea, in timp ce cea chineza, dupa o perioada de imitare a megaproductiilor americane, incearca sa-si gaseasca o proprie identitate pornind de la tematici specific autohtone.

Revenind insa la “Ju-on The Final Curse”, filmul continua povestea din “Ju-on The Beginning of the End”, dar in final se dovedeste poate cea mai slaba realizare din toata seria. Cu actori anonimi in rolurile principale, filmul isi adapteaza subiectul la realitatile secolului XXI – internet, telefonie mobila -, insa aceste elemente nelipsite din viata japonezului de rand al noului mileniu contrasteaza cu locatiile in care se deruleaza povestea – locuinta darapanata blestemata in care se petrec toate ororile si care are rol de sanctuar de transmitere al blestemului. Ca si in celelalte parti, pesonajul principal, acel baietel vopsit in alb din cap pana in picioare, apare si dispare in diverse locatii, caci e un spirit ce se plimba in voie prin lumea celor vii, insa e vazut doar de cei atinsi de blestem. De aceasta data insa, filmul sufera mult la capitolul coeziune, scenariul fiind foarte anost. Ca si in partea anterioara din 2014, regizorul incearca sa spuna povestea din mai multe unghiuri de vedere, al mai multor personaje, ce ajung in contact cu blestemul din curiozitate sau incercand sa-l distruga. Astfel, productia pare mai degraba un omnibus format din mai multe segmente, cu personaje care interactioneaza mai mult sau mai putin, insa lipseste liantul care sa faca filmul cat de cat captivant. In plus, personajele sunt mai mult “carne de tun”, spectatorul nu apuca sa se acomodeze cu infatisarea lor datorita numeroaselor cadre filmate in locuri intunecate, iar subiectul chiar nu mai reuseste sa te surprinda cu nimic, astfel ca ajungi la final – cine rezista 90 de minute, caci acest film e o adevarata proba de foc – sa concluzionezi ceea ce deja stiai, anume ca Raul nu moare niciodata, el se reincarneaza mereu pentru ca intotdeauna exista musterii cu aplecare spre a face rau celor din jur. Raul supravietuieste odata cu oamenii, lupta lui cu Binele e o iluzie, cele doua coexistand de la savarsirea Pacatului Originar pana la disparitia acestei planete. Tot ce ne ramane ca muritori de rand e sa acceptam ca exista Bine si Rau, care ne influenteaza, ca dorim sau nu, si ca uneori salvarea propriului suflet nu mai depinde de noi, atunci cand curiozitatea pentru anumite lucruri merge prea departe.

Continuand povestea din “Ju-on The Beginning of the End”, Mai, sora mai mare a lui Yui, invatatoare la o clasa din scoala primara, afla de disparitia surorii ale. Primind de la scoala lucrurile ei, Mai afla ca sora ei vizita des casa unuia din elevii ei, Toshio Saeki, care absenta de mai bine de 9 zile. Printre lucrurile surorii sale, Mai descopera niste pagini cu niste cerculete, iar la un moment dat incepe sa se comporte ciudat. Pentru a deslusi misterul disparitiei surorii sale si a pune capat blestemului urii, Mai decide sa viziteze misterioasa casa a elevului Toshio. Povestea mai multor personaje ce vor fi legate de acest blestem si de Toshio va fi dezvaluita, printre care ca a familiei adoptive a lui Toshio, o mama singura, matusa lui Toshio, si fiica ei Reo, ce devin noua familie a tacutului baiat, povestea fetitei bolnave din clinica din apropierea casei blestemate, Marisa, ce-l filmeaza noaptea pe Toshio, si povestea prietenului lui Mai, ce lucreaza ca impiegat intr-o gara. Aparent fara legatura intre ele, toate aceste personaje vor intra in contact cu blestemul Ju-on si vor incerca sa il invinga…

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 2 decembrie 2015

“Ju Dou” e unul din filmele de la inceputul carierei marelui regizor chinez Zhang Yimou, realizat la 3 ani dupa mult-premiatul sau film de debut “Red Sorghum”. Intre cele doua productii, Yimou a inceput o colaborare cu un alt regizor debutant, Yang Fengliang, cu care a regizat filmul de actiune “Codename Cougar” in 1989. A doua si totodata ultima lor colaborare e chiar la “Ju Dou”, film care se inscrie intr-o serie de 7 filme consecutive de-ale lui Zhang Yimou in care protagonista e partenera lui artistica si de viata din acea perioada, actrita Gong Li. Desi la rubrica regizor sunt creditati cei doi cineasti amintiti, aceasta productie are semne distinctive evidente ale artei vizuale expresioniste a lui Yimou. Avand o tema narativa de interes general, filmul e una din rarele productii ale anilor ’90 ca incearca sa patrunda in atmosfera sociala conservatoare a unei asezari rurale din China anilor ’20. Abordarea pasiunii sexuale ilicite si a temei adulterului intr-un orasel de provincie conservator a asigurat imediat succesul productiei peste hotare, aducandu-i in scurt timp o nominalizare la Oscarul pentru Cel mai bun film strain, iar lui Zhang Yimou o nominalizare la Palme D’Or. Ce e mai putin stiut e faptul ca initial, “Ju Dou” a fost interzis timp de mai multi ani in China, unde a rulat abia din 1992. Ca am amintit de Oscaruri, “Ju Dou” a fost primul film chinezesc din istorie ce a fost nominalizat la Oscaruri, in 1990. Filmul a castigat 4 premii si a avut 2 nominalizari. “Ju Dou” a aparut pe dvd abia in 1999, in Statele Unite, calitatea imaginii fiind indoielnica datorita metodei Tehnicolor folosite, specifice filmelor color de la Hollywood de pana la inceputul anilor ’50, cu culori saturate. Abia recent a aparut pe piata un bluray restaurant la aceasta productie, care ii ofera o calitate a imaginii exceptionala, ce nu lasa sa se intrevada faptul ca de la realizarea lui pana in prezent au trecut 25 de ani.

Intr-un orasel din China rurala a anilor ’20, Jinshan e un respectat proprietar al unui atelier de vopsit haine. Afacerea ii merge ca pe roate, comenzile sunt numeroase, multi clienti venind din orase departate pentru a-si vopsi hainele sau materialele textile la atelierul Yang. Jinshan, la cei peste 60 de ani impliniti, este, insa, un avar. Cu toate ca volumul de munca a crescut, ezita sa plateasca persoane care sa-l ajute, pentru a nu creste cheltuielie, considerand suficient srijinul fiului sau adoptiv, orfanul Tianqing. Trecut si acesta de 40 de ani, Jinshan nu se indura sa-i gaseasca o nevasta pentru simplul fapt ca aceasta ar fi… o gura in plus de hranit, deci o cheltuiala in plus din profit. In fapt, relatia cu Tianqing e mai mult ca de la stapan la sluga, acesta nefiind niciodata considerat un adevarat fiu. In atmosfera linistita de la atelierul de vopsitorie apele se tulbura in momentul in care Jinshan isi cumpara o noua sotie, pe Ju Dou (Gong Li). Aceasta ar fi trebuit sa-i aduca pe lume un urmas baiat, care sa-i mosteneasca averea. Frumusetea rapitoare a lui Ju Dou si tratamentul neadecvat aplicat de sot acesteia sunt tot atata motive ca Tianqing sa se simta atras de noua lui matusa… Complicatiile ce se nasc din aceasta idila interzisa vor duce la o veritabila catastrofa pentru toata lumea.

“Ju Dou” este o adaptare dupa un roman realist al scriitorului Liu Heng. Datorita problemelor cu cenzura, anumite aspecte din film au fost nuantate. Astfel, in romanul initial, Tianqing era nepotul de sange al lui Jinshan, romanul in sine avand in centrul sau o poveste despre un incest. In film, regizorii au hotarat sa nu abordeze povestea din unghiul de vedere al incestului, astfel ca Tianqing e doar un orfan adoptat, Ju Dou incepand relatia cu acesta abia dupa ce afla accidental ca Tianqing nu este nepotul de sange al sotului ei. Structura scenariului e la baza una melodramatica, parcurgnd 4 etape distincte: declansarea conflictului, atingerea telului propus, complicatiile neasteptate ivite dupa inlaturarea piedicilor si, in final, deznodamantul, cu consecintele sale. Personajele acestei povesti ne amintesc de romanele realiste in toata splendoarea lor, in special ca Zhang Yimou a fost extrem de atent la decoruri si la construirea unei atmosfere aproape balzaciene in imagini vii ale unui univers delimitat de strazi inguste, case apropiate unele de altele, un atelier izolat cu poarta mare, ce nu permite sa arunci o privire in interior, o scara e lemn ce-ti da senzatia ca oricand poate ceda, totul pe fundalul sonor al scartaitului monoton si strident al rotilor ce pun in miscare operatiunea de vopsire a tesaturilor. Unchiul Jinshan pare a imprumuta ceva din caracterul unui Felix Grandet din celebrul roman al lui Balzac “Eugenie Grandet”; e avar, interesat doar cum sa faca profit cu investitii minime. Insasi sotia – a 3-a – este cumparata ca un obiect, pentru a-i satisface poftele si fanteziile carnale, dar si pentru a-l ajuta la treburile de la vopsitorie. Ju Dou e considerata de acesta un animal, sau chiar mai putin de atat, caci mai mult tine la calul sau decat la ea. In momentul in care cumperi un obiect, o faci cu un scop. De aceasta data, scopul cumpararii sotiei este procrearea unui fiu, care sa mosteneasca averea si, mai important, sa duca numele Yang mai departe, cinstind astfel memoria stramosilor, la care Jinshan tine foarte mult, ca orice traditionalist conservator. Ca om, e o epava. Nu stie sa aprecieze o fiinta umana, e egocentric si egoist, interesat doar de propria persoana. Ju Dou e, pentru el, victima perfecta. Cumparata pentru un ban e nimic, Ju Dou trebuie sa-si ajute sotul in treburile gospodaresti, trebuie sa-i satisfaca cele mai intunecate dorinte si, intre altele, trebuie sa si traiasca, sa respire. Gura de oxigen i-o ofera Tianqing, nepotul adoptat al sotului ei, care de la priviri prelungiri va trece o linie care niciodata nu ar fi trebuit trecuta, implicandu-se intr-o relatie riscanta cu “matusa” sa chiar in casa celui care l-a crescut ferit de foamete si saracie. Pasiunea celor doi le va alimenta aspiratiile unei vieti departe de tartorul sufletului lor, dar intotdeauna cand visezi, trebuie sa tii ochii larg deschisi, pentru a fi sigur ca nu te vei trezi din visare. Obstacolul in calea fericirii adulterilor va veni de unde va asteptati mai putin, acesta fiind una din surprizele acestui film visceral, realist si halucinant pe masura ce se apropie deznodamantul. La farmecul acestui film a contribuit din plin talentul lui Zhang Yimou, care a reusit sa transmita un amestec de trairi, de la cele intunecate, exteriorizate, ce dezumanizeaza, la cele instinctuale, interioare, ce ard pasional in protagonisti. Finalul te duce cu gandul la una din scrierile celebre ale lui Slavici, pe care cu siguranta Zhang Yimou n-a citit-o, insa de aici se vede universalismul povestii ce a stat la baza acestui film extraordinar, una din cele mai memorabile productii ale istoriei cinematografiei chineze.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: luni 30 noiembrie 2015

“Coin Locker Girl” este una din surprizele placute ale acestui an pe care cineastii coreeni ni le-au oferit. Cu un buget infim si cu o distributie care la prima vedere nu spune prea multe, filmul reuseste o mare performanta atat datorita interpretarii celor doua protagoniste, cat mai ales scenariului solid si extrem de bine pus in scena. “Coin Locker Girl” nu e un film usor de digerat, abundand in violenta – motiv pentru care a si rulat in Coreea cu interdictie de vizionare pentru publicul minor -, insa ne ofera e incursiune inedita in lumea interlopa altfel de cum ne-au prezentat-o filmele cu gangsteri coreene ale ultimilor 15 de ani. Daca in acestea vedem o violenta pusa in slujba unei suprematii teritoriale sau de bransa, in “Coin Locker Girl” violenta e instrument de disciplina, punitiv sau educativ, cu consecintele de rigoare asupra fiecarui personaj in parte. Cele doua protagoniste au o interpretare memorabila. Kim Hye-soo isi socheaza cu siguranta fanii, interpretand un rol cum nu a mai avut in toata cariara sa. Daca am avut prilejul sa o vedem in seriale si filme mereu avand o raceala si o severitate in comportament si privire, fara insa ca vreodata sa transmita senzatia de teama, de aceasta data personajul ei e o criminala cu sange rece, fara nici un fel de remuscari, capul unei grupari interlope care, paradoxal, isi spune Mama. Kim Go-eun, pe care ne-o amintim din productia de succes “Eung-gyo”, ce i-a adus 4 premii de interpretare chiar la debut, interpreteaza rolul unei fiice a acestei Mame violente, impresionand din nou cu naturaletea sa debordanta in fata camerelor de luat vederi. Rolurile secundare, desi nu sunt interpretate de actori foarte cunoscuti, nu trag in jos filmul, in ciuda numarului mare de personaje ce interactioneaza de-a lungul povestii. “Coin Locker Girl” a avut incasari de peste 10 milioane de dolari la box-office-ul coreean, castigand 5 premii (din care 2 oferite de Asociatia Criticilor de Film din Coreea pentru Cea mai buna actrita – Kim Hye-soo si pentru Film de top 10 in anul 2015) si avand 9 nominalizari.

Il Young e o tanara ce a fost abandonata de mama ei naturala intr-o cutiuta de depozitare din gara din Incheon, in 1996. Gasita de un cersetor, aceasta e crescuta prin statii de tren, iar la varsta de 10 ani e vanduta de un politist corupt cu datorii la jocuri de noroc unei persoane dubioase numita Mama (Kim Hye-soo). Aceasta e capul unei firme ce ofera imprumuturi cu dobanzi ridicate, dar care se ocupa si cu falsificarea de acte de identitate sau cu traficul de organe ale celor ce nu reuseau sa-si plateasca datoriile. Il Young e crescuta, alaturi de alti copii adoptati, pentru a invata sa recupereze datoriile si sa faca ceea ce ii cere Mama. Astfel, ajunge sa-i considere pe sora rebela cu par vopsit in rosu Ssong, pe retardatul Hong si pe fratele Gon propria ei familie, cu toate ca nu exista o legatura de sange care sa ii apropie prea mult. Intr-una din zile, Il Young primeste misiunea de a recupera o datorie de la un client fugit la munca in Filipine. Fiul acestuia, un tanar cu aspiratii, ce lucreaza intr-un restaurant, e singura garantie ca datoria va mai fi vreodata platita. Purtandu-se neasteptat de amabil cu dura Il Young, aceasta face o greseala care in bransa ei e intotdeauna fatala: se indragosteste de acesta. Iar a doua greseala e ca incerca sa tina secreta relatia fata de fratii si sora ei, dar mai ales fata de Mama. Consecintele acestui lant de secrete se vor dovedi dezastruoase pentru toata lumea…

Filmul ne ofera o perspectiva intunecata si plina de realism asupra lumii nevazute, ce supravietuieste in umbra vietii normale de zi cu zi pe care o stim cu totii. Lumea interlopa e una a decaderii morale, in care lupta pentru supravietuire e alimentata nu doar de bani, ci mai ales de orgolii si de lipsa de moralitate. Toate personajele importante ale acestui film sunt pioni ai destinului in lumea pacatului, personaje ce nu se pot ierta pe sine, dar care se considera importante in angrenajul lumii lor. Ele traiesc iluzia amara a unei familii, in care exista o Mama, scrisa cu majuscule pentru ca e mai mult o porecla, decat vreo aluzie fie si la o singura calitate pe care o are o mama in adevaratul sens al cuvantului. Mama e de fapt o stapana cruda, indiferenta si interesata doar de bani, motorul propriilor ei trairi. De fapt, e prea mult spus trairi, un asemenea personaj nu poseda trairi positive, ci doar pseudo-sentimente hranite din propria lacomie si din propriul sarcasm. Rar ne e dat sa vedem intr-un film un personaj atat e antipatic precum Mama interpretata fenomenal de Kim Hye-soo: mereu tacuta, dand impresia ca mediteaza, aceasta inspira teama si antipatie aghiotantilor. Interesant e ca toti “copiii” ei cauta in aceasta o farama de caldura umana, pe care numele de “mama” ar trebui sa-l degaje. O respecta pe aceasta, nu au taria de a-i refuza cerintele amintindu-si tot timpul ca sunt niste nimeni culesi de pe strazi si crescuti datorita bunavointei celei ce-i spun Mama, dar au cu totii un orizont de asteptare de la aceasta fiinta. Il Young e preferata acesteia poate pentru ca Mama a vazut in ea larva ce se va metamorfoza, intr-o zi, in ceea ce ea isi doreste de la urmasa ei. Il Young e acea fiinta inutila care mereu are un tel: sa-si demosntreze utilitatea, ce e de fapt doar un mecanism de control psihologic al Mamei asupra “copiilor” ei. Cand insa aceasta se indragosteste de fiul unui datornic ce a fugit cu banii imprumutati, Mama isi vede inselate asteptarile, se vede tradata de trairile umane ale celei pe care si-o dorea exact o copie fidela a ei. Iar aceasta stare de tensiune se va mentine pe tot parcursul filmului, pana la metamorfozarea completa si la eliminarea tuturor obstacolelor. Titlul filmului, “Coin Locker Girl”, trebuie spus ca are legatura cu un fenomen destul de raspandit in unele tari din Extremul Orient. Copii nou nascuti si nedoriti de mamele lor sunt abandonati in cutii de depozitare de prin gari, presupunandu-se ca astfel de cutii sunt periodic verificate de angajatii garii si ca pruncii abandonati vor fi repede gasiti. In anii ’80-’90, multi copii au fost gasiti morti in aceste cutiute. De la aceasta trista realitate porneste “Coin Locker Girl”, care ne demonstreaza ca destinul pruncilor gasiti in timp util nu e aproape niciodata unul fericit, vietile lor devenind impovaratoare datorita inconstientei unor fiinte ce-si spun “mama”. Din aceasta perspectiva, filmul ne ofera o interpretare complet noua a notiunii de “mama” in cinematografia coreeana, golita de orice sentiment si transformata intr-un simplu substantiv sinonim cu indiferenta umana. Un film de nota 10, ce-si merita toate premiile si elogiile, desi dur la propriu si la figurat, plin de cadre intunecate si reci ca sufletul personajului ce controleaza intunericul nepasarii.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 29 noiembrie 2015

Daca in “Time To Love”, personajul principal calatorea inapoi in timp in perioada dinastiei Qing, iata ca si japonezii – de altfel pasionati de calatoriile cinematografice in timp – isi trimit emisarii prezentului in trecut, tocmai in ultimele zile ale perioadei Edo, in cea mai noua productie pe tema calatoriei in timp, “Time Trip App”. Comediile traznite sunt un gen de sine statator in cinematografia japoneza, in conditiile in care in alte cinematografii acest gen e unul de nisa. Asadar, pentru japonezi, acest gen de filme cu personaje aiurite ce calatoresc in timp, cunosc figuri istorice reale si apoi revin in prezent, sunt o componenta de baza a umorului lor autohton. Iar daca mai adaugi componenta de aventura, nu poate rezulta decat ceva plin de amuzament, usor de savurat de intreaga familie. Pornind de la premisa ca regizorul Toshio Lee incearca sa ofere strict buna dispozitie si o lectie de istorie spusa pe intelesul tuturor, se poate trece cu vederea lipsa de interes pentru prezentarea misterioasei aplicatii prin care personajele calatoresc inapoi in timp. Nici un moment nu exista interes pentru lamurirea acestui mister, personajele se trezesc in alte timpuri si se acomodeaza imediat cu atmosfera, lasand la o parte orice menajamente sau curiozitati, ducand cu ei spiritul japonezului modern intr-o lume inca aflata la stadiul medieval. Filmul are la baza nu o manga, cum poate v-ati astepta, ci un roman, scris de veteranul Taku Mayumura, roman care in 1994 a fost ecranizat intr-un serial de televiziune, “Bakumatsu Kokosei”. In rolurile principale ii revedem pe Hiroshi Tamaki (The Lady Shogun and Her Men, MW) si pe Satomi Ishihara (din “Attack on Titan”, “Monsterz” sau “The Incite Mill”), dar si pe Koichi Sato (din Floating Castle) in rolul comandantului Saigo.

Mikako (Satomi Ishihara) e o profesoara de istorie de 38 de ani care se confrunta, si ca diriginte a clasei, cu alegerile dificile ale elevilor ei din ultimul an de liceu legate de drumul viitor pe care il vor urma in viata. Daca Shintaro Numata, cel mai destept si aratos elev al clasei doreste sa urmeze o facultate pentru a deveni medic veterinar, avand de infruntat opozitia mamei sale, ce-l doreste doctor, Eri e nehotarata. Indragostita de aratosul clasei, ar merge la aceeasi facultate cu Shintaro. In schimb, Takase, ochelaristul, ar merge la orice facultate ar da Eri, pe care o iubeste inca de la gradinita. Accesand o misterioasa aplicatie de istorie pe telefonul mobil, Takase si cei doi colegi de clasa, plus profesoara lor, calatoresc in mod misterios in timp cu aproape 150 de ani in urma, in ultimele zile ale perioadei Edo. Acestia se trezesc tocmai in Edo, actualul Tokyo, centrul de putere al Sogunatului Tokugawa, pe 10 martie 1868, cu doar 5 zile inaintea datei unui eveniment important din istoria Japoniei. Pe 15 martie 1868, datorita intelegerii pasnice dintre Lordul Katsu, supus al clanului Tokugawa, si Lordul Saigo, comandatul militar al Aliantei Satcho indreptate impotriva Sogunului, Edo nu este distrus, fiind predat pasnic Aliantei ce-l reprezinta pe Imparat. Doar ca sosirea celor 4 intrusi din viitor in acele momente decisive ale istoriei risca sa schimbe definitiv cursul acesteia…

“Time Trip App” e o fantezie seducatoare pe tema calatoriei in timp, ce urmareste povestea a trei elevi aflati in ultimul an de liceu si a profesoarei lor de istorie, care prin intermediul unei misterioase aplicatii de pe telefonul mobil calatoresc cu 150 de ani inapoi in timp. Locul in care nimeresc este Japonia finalului perioadei Edo, in anul 1868, cu 5 zile inaintea unui moment crucial din istoria Japoniei. Dupa cum cunoscatorii istoriei japoneze stiu, perioada Edo (sau a Sogunatului Tokugawa) se intinde din 1603 tocmai pana in 1868, Japonia fiind condus de un Sogun din Clanul Tokugawa, reprezentat de 300 de daimyo locali. Cei 265 de ani de carmuire Tokugawa au reprezentat o perioada de crestere economica importanta, dar si de izolationism in planul politicii externe, ce pare a fi fost si principala cauza a sfarsitului Sogunatului si al reinstaurarii puterii imperiale odata cu Era Meiji. In fapt, Japonia risca sa ramana pentru totdeauna o tara izolata si inapoiata, supusa regulilor feudale, vulnerabila in fata puterilor apusene. Pe acest fond a luat nastere Alianta Satcho creata in 1866, formata din clanurile Satsuma si Choshu, ce avea ca scop rasturnarea Sogunatului si restaurarea puterii Imperiale. In momentul in care Alianta trimite trupe pentru distrugerea Edo si infrangerea Sogunatului, un eveniment important se produce: Lordul Katsu, un apropiat al Sogunului Tokugawa, trimite o scrisoare Lordului Saigo, comandantul trupelor Aliantei, iar in urma negocierilor secrete, Edo e cedat fara lupta trupelor Aliantei Satcho. Desigur ca adeptii Sogunatului au vazut in acest fapt o tradare, o cedare a capitalei fara lupta echivaland, in viziunea lor, cu o stirbire a onoarei samuraiului, care conform Codului Bushido ar fi trebuit sa-si dea viata in lupta pentru stapanul sau, Sogunul. Insa istoricii au vazut in aceasta intelegere, ce e opera Lodului Katsu, un moment de rascruce al istoriei nationale, deoarece daca Edo – actualul Tokyo, ar fi fost distrus, istoria s-ar fi schimbat pentru totdeauna. Dincolo de importantul moment istoric descris de acest film, avem parte de o atmosfera detasata, cu mult umor si buna dispozitie, asigurat de o echipa de actori excelenta, din care se remarca in special Hiroshi Tamaki in rolul Lordului Katsu. Minunatul actor are un sarm remarcabil, fiind cand un poznas de care rad toti, cand un lider cu alura de personaj istoric real. Ambele ipostaze ii vin perfect lui Tamaki, demonstrand ca poate interpreta cu usurinta atat intr-un registru comic, cat si intr-unul dramatic. Satomi Ishihara, in rolul profesoarei de istorie, e la fel de plina de energie ca personajul Hans din recentul “Attack on Titan”, unde interpreta o persoana obsedata de arme si de inventii, cu o energie debordanta. Si de aceasta data actrita ne surprinde cu dezinvoltura sa, oferind nu de putine ori momente memorabile. Daca e sa privim dincolo de toate aceste lucruri, exista si o simbolistica ascunsa in spatele acestui film. Intalnirea istoricului cu subiectul istoriei ce o preda, cu personajul istoric in carne si oase, sau lectia de viata si istorie pe care o invata elevii ei in decursul acestei calatorii sunt tot atatea teme de meditatie despre responsabilizarea noastra, ca oameni ai timpurilor prezente, care trebuie sa ne intelegem trecutul si istoria pentru a putea infrunta viitorul cu provocarile sale. Un film de aventura usor si captivant, aducator de buna dispozitie pentru toti cei dornici sa se relaxeze in compania istoriei.

Traducerea si adaptarea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 25 noiembrie 2015

Daca prima parte a filmului “Attack on Titan” a fost o demonstratie a faptului ca fara un buget extraordinar se poate face un SF plin de fantezie adaptat dupa o manga care sa aiba un succes de aproape 28 de milioane de dolari la box-office, sequel-ul se dovedeste o crunta dezamagire pentru toti fanii benzilor desenate si ai filmului. Asteptarile au fost mari, dar “Attack on Titan 2: End of the World” a fost doar iluzia ca aceasta a doua parte poate termina povestea intr-un mod care sa fie pe placul fanilor. Ideea impartirii povestii in doua parti s-a dovedit neinspirata, datorita in primul rand duratei foarte scurte a partilor: prima parte a avut cu putin peste 90 de minute, iar aceasta a doua parte abia atinge 87 de minute. Ar fi fost mult mai bine sa se faca un singur film cu o durata mai extinsa, dar probabil interese financiare au dictat politica de promovare a filmului. Esecul acestei a doua parti e confirmat si de performanta slaba de la box-office, “Attack on Titan 2: End of the World” obtinand cu putin sub 10 milioane de dolari incasari. Probabil cei ce au platit biletul si au vizionat filmul in salile de cinema nu au mai recomandat prietenilor vizionarea lui, astfel explicandu-se interesul scazut al publicului japonez pentru acest sequel, care compromite orice sansa pentru o eventuala trilogie. Distributia si echipa de realizatori e identical cu cea din prima parte, insa scenariul este din start calcaiul lui Ahile al acestui sequel.

Tinuturile oamenilor ajung sa fie amenintate de Titani, care reusesc sa sparga Zidul Exterior ce proteja asezarea ultimilor oameni de pe planeta. O curajoaa echipa de luptatori se mobilizeaza pentru a lupta cu Titanii. Pe de o parte capitanul Shikishima conduce regimentul de cercetasi infiintat de Guvern pentru a lichida Titanii, avand ca mana dreapta pe Mikasa, iar pe de alta parte Eren si prietenii lui actioneaza pe cont propriu, pana cand la un moment dat sunt salvati dintr-o situatie fara iesire de… Mikasa si de capitan. Si astfel, Eren si Mikasa, indragostiti inainte de atacul Titanilor, se regasesc, Eren crezand-o pana in acel moment moarta pe Mikasa. In timpul ultimei infruntari cu Titanii, Eren isi pierde o mana si mai apoi e inghitit de un Titan gigant. In mod surprinzator, insa, Titanul care l-a inghitit incepe sa se comporte ciudat, atacandu-i si distrugandu-i pe ceilalti Titani. Intr-un final, Eren reuseste sa paraseasca trupul Titanului si este capturat de armata Comandantului. Suspiciunile incep sa ia nastere, lansandu-se ipoteza ca de fapt Eren ar fi un om care se poate transforma in Titan si viceversa. In concluzie, trebuie lichidat pentru evitarea eventualelor surprize neplacute in viitor. Prietenii ii iau apararea si incearca sa-l salveze, si astfel incepe aventura finala, scopul temerarilor fiind sa creeze o gaura in Zidul Exterior pentru a putea parasi lumea in care pana atunci au fost captivi si a scapa, astfel, de Titani. Desigur ca cineva li se va opune…

Partea a doua din “Attack on Titan” nu reuseste sa convinga nici macar pe cel mai putin pretentios fan al primei parti sau al mangai. Durata foarte scurta (87 de minute) si lipsa de inspiratie a scenaristilor au compromis total productia. Nimic din farmecul si soliditatea primei parti nu se regaseste in “Attack on Titan2: End of the World”. Totul este superficial, inclusiv jocul actorilor, care pe alocuri e lamentabil. Tot ce prima parte a plusat la spectaculozitate acum se risipeste. Totul este previzibil, totul e spus din primele cadre ale celei de-a doua parti, cand prêt de un minut actiunea se muta in copilaria lui Eren. Lipseste orice doza de mister sau tensiune, care in prima parte existau din plin, totul fiind spus pe graba, intr-un galop de sanatate care nu a convins pe nimeni. Sa nu mai vorbim de faptul ca melodiile tematice din prima parte (Anti-Hero si SOS ale formatiei Sekai no Owari) nu se mai aud nici macar o secunda pe fundal, nici la genericul de final. E un mister cum tot ce era reusit la prima parte a fost indepartat, ramanand doar o productie superficiala si artificiala ce nu mai impresioneaza pe nimeni. Lipseste complet spectacolul vizual din prima parte, in care, trebuie sa recunoastem, acei monstri umanoizi cu aspect grotesc ce se infruptau din oameni au contribut din plin la sporirea tensiunii scenelor realizate pe calculator. Acum, acestia lipsesc cu desavarsire, locul lor fiind luat de monstrii giganti ce se lupta intre ei si nu mai masacreaza oamenii (probabil regizorul le-a aratat tot timpul ceasul, sa stie ca trebuie sa se incadreze fix in cele 87 de minute !). Lasand gluma la o parte, cine doreste sa urmareasca aceasta a doua parte in mod evident trebuie sa-si asume un risc. Cel de a irosi o ora si jumatate din timpul liber pentru a-si potoli o fireasca curiozitate. Sa speram ca nu va mai exista si ideea unei a treia parti, subiectul a fost complet epuizat dupa prima parte.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Happy Times (2000) – între iluzii şi deziluzii, lumea lui Zhang Yimou e mereu fascinantã

Empire of Lust (The Age of Innocence) (2015) – despre dorinţe şi mai puţin despre istorie…

Lingering Spirits (2014) – când spiritele ne învaţã sã preţuim viaţa…

Make It Big (2002) – Song Seung-heon şi Kwon Sang-woo, începutul unei prietenii ce dureazã de un deceniu

Bad Guys Always Die (2015) – Son Ye-jin şi Chen Bolin, vacanţã de coşmar pe insula Jeju

The Beauty Inside (2015) – de ce o inimã frumoasã atrage mai mult decât aspectul exterior ?

Dog Star (2002) – povestea câinelui ce a visat sã devinã om…

We Are Dating Now (2002) – Chae Rim şi So Ji Sub, între întâlniri şi descoperirea iubirii adevãrate

A Boy Who Went to Heaven (2005) – basmul pentru adulţi ce schimbã semnificaţia Crãciunului…

Who’s Got the Tape ? (2004) – o comedie de zile mari cu gangsteri, poliţişti şi prostãnaci…

The Treacherous (2015) – povestea celui mai mare tiran al dinastiei Joseon

Memories of the Sword (2015) – Lee Byung-hun şi Jeon Do-yeon prinşi în mijlocul unei rãzbunãri

Ulterior Motive (2015) – un thriller psihologic incitant în regia maestrului imaginilor, Arthur Wong

Chronicle of a Blood Merchant (2015) – Ha Jung-woo şi Ha Ji-won într-o frescã a vieţii de familie din Coreea anilor ’60

Her Granddaughter (2015) – Etsushi Toyokawa şi Nana Eikura într-o poveste romanticã mai specialã

Ju-on: The Final Curse (2015) – finalul seriei Ju-on începutã acum 15 ani

Ju Dou (1990) – Zhang Yimou şi balzacianismul ca stare de spirit

Coin Locker Girl (2015) – Kim Hye-soo, stãpâna lumii interlope într-o producţie coreeanã de excepţie

Time Trip App (2014) – o savuroasã cãlãtorie în timp la sfârşitul perioadei Edo

Attack on Titan 2: End of the World (2015) – înfruntarea finalã dintre Titani şi oameni dezamãgeşte aşteptãrile