“Rolurile principale si cele secundare sunt la fel de importante cand vine vorba de actorie”, spunea actorul Lee Soon-jae intr-un interviu recent. Au trecut 62 de ani de cand actorul a debutat, timp in care s-au adunat peste 200 de filme si emisiuni TV. Desi unii carcotasi spun ca ar trebui sa lucreze mai rar din cauza varstei, Lee Soon-jae este foarte ambitios, reusind in 2017 sa obtina un alt rol in “Stand By Me”, rol pentru care actorul nu a fost platit.
“Lucrand la atatea filme, emisiuni TV si piese de teatru, se vede ca m-am obisnuit sa lucrez mereu. Lucrand la ‘Stand By Me’, mi s-a mai intamplat uneori sa imi curga sange din nas, probabil din cauza concentrarii si a noptilor de filmari. Nu e mare lucru, insa. Cred ca este de bun simt sa ai parte de acelasi tratament de care au si ceilalti colegi de platou, nu sa profiti de experienta ta si sa fii tratat preferential.”
Impartasind din experienta sa in actorie, actorul spunea ca “daca o scena este importanta intr-un proiect, fie film sau teatru, este ceva esential pentru un actor, chiar daca e cea mai scurta scena din tot proiectul.”
Lee Soon-jae se gandeste ca fiecare film sau emisiune TV la care lucreaza ar putea fi ultimul sau proiect, din cauza varstei. “Nu am vreun regret in cariera de actor pentru ca am stiut ca nu va fi usor de la inceput. Am 82 de ani si am jucat in toate genurile. Voi continua sa-mi gasesc de lucru pentru ca ma simt cel mai fericit atunci cand joc.”
Incepandu-si cariera inca din studentie, Lee Soon-jae a devenit cunoscut alaturi de alti actori, fiind printre initiatorii productiilor de teatru amator studentesc din Coreea de Sud. Mai tarziu a jucat mai mult in filme in perioada anilor 1960-1970, dupa care a preferat sa joace in seriale TV precum “Live As I Please”, “Pungwoon”, “What Is Love” si “Hur Jun”. Interesant este ca din 1992 pana in 1996 actorul a fost ales sa faca parte din Adunarea Nationala a Coreei de Sud, in 1996 renuntand, descriind climatul politic ca “prea sec” pentru gustul sau.
Este profesor la Universitatea Sejong, profesor emerit la Universitatea Gachon si directorul Academiei SG.
In 2007, devenit un distins si veteran actor, reuseste sa-si asigure popularitatea si printre cei tineri, jucand in serialul de comedie “Unstoppable High Kick!”. O anume scena a amuzat audienta mai tanara, jucand un bunic mai ferm si foarte strict care descopera cateva filme porno in timp ce umbla prin computerul unui nepot si este prins in timp ce se uita la ele. Scena a devenit virala pe internet si actorul a fost foarte mandru cand chiar nepoata lui i-a cerut autograful pentru prietenii ei. “Nici macar in cea mai buna perioada a mea, nepoata nu mi-a cerut asa ceva.” Desi serialul nu avea superstaruri in distributie, a reusit sa obtina rating-uri mari, fapt atribuit scenelor comice jucate perfect.
Lee Soon-jae este actorul care a jucat rolul Willy Loman din “Death of a Salesman” a lui Arthur Miller in trei perioade diferite de timp, prima fiind in 1978, perioada in care unele replici erau de neinteles pentru societatea acelei vremi. “Societatea noastra s-a dezvoltat si reusim, in final, sa intelegem total acele dialoguri. Asta e frumusetea cand lucrezi la capodopere precum piesele lui Miller. Simt o satisfactie si regret in acelasi timp, pentru ca am atins o noua viziune, am o perspectiva noua asupra acelorasi lucruri, dar si pentru cele pe care urmeaza sa le descopar.”
In 2013, postul tvN lansa emisiunea de divertisment “Grandpas Over Flowers”, titlul fiind o parodie a celebrei manga “Boys Over Flowers”, sub indrumarea regizorului Na Young-seok, care a devenit celebru cu emisiunea “1 Night 2 Nights”. Sfidand industria de divertisment concentrata pe tineret, emisiunea are in prim plan patru actori veterani la varsta de 70 de ani, Lee Shin Goo, Park Geun-hyun si Baek Il-seob, alaturi de celebrul actor Lee Seon-jin, care calatoresc alaturi de Lee Soon-jae prin Franta, Taiwan si Spania, emisiune care a avut un mare succes.
Cu zeci de premii la activ, Lee Soon-jae nu se da batut la 82 de ani si inca mai cauta proiecte la care sa lucreze in viitor.
Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil
Nascut in 11.10.1973 in Taipei (Taiwan) intr-o familie mixta, tatal japonez si mama taiwaneza, Takeshi Kaneshiro isi incepe cariera de actor in 1988 cu un modest serial TV, pentru a ajunge, in prezent, unul dintre cei mai completi si complecsi actori asiatici, prezent atat in cinematografia japoneza (Returner, K-20: The Legend of the Mask) cat si in cinematografia chineza (The House of Flying Daggers, Red Cliff, Chungking Express). Considerat de catre Time Magazine ca fiind „un Johnny Deep al industriei de film asiatice, excentric, impredictibil si protagonist capabil sa seduca audienta indiferent cat de intunecat sau traznit ar fi rolul ce-l interpreteaza” (
A devenit, de asemenea, legendar pentru felul in care isi protejeaza viata particulara. Niciunul dintre aspectele vietii sale care nu tin de sfera publica nu transpare in presa, in afara, bineinteles, de zvonistica, de cele mai multe ori nefondata, cu care presa de scandal obisnuieste sa hartuiasca majoritatea personalitatilor publice si starurile cinematografice in special. Considerat de catre unii ca fiind modest si timid, de catre altii ca fiind infumurat si plin de sine, Takeshi Kaneshiro se pastreaza impartial si nu cade in capcanele pe are viata le intinde majoritatii starurilor. Intrebat cum ar dori sa ramana in memoria fanilor sai, acesta raspunde cu simplitate: „Doar uitati-ma… Asa, fara motiv. Cand se termina, se termina.”
Chiar daca suntem de acord cu faptul ca, in munca de actor, la fel ca in orice profesiune de altfel, nu cantitatea conteaza ci calitatea, este imposibil sa nu ne impresioneze faptul ca la 38 de ani, Takeshi Kaneshiro are un portofoliu de 45 de filme, multe dintre ele mari succese ale cinematografiei asiatice. Trecand de la cantitativ la calitativ, bogatia repertoriului sau ne permite sa evaluam inainte de toate potentialul deosebit al acestui actor capabil de a se transforma cu o rapiditate surprizatoare. Astfel, o prima privire asupra titlurilor si rolurilor interpretate de catre Takeshi Kaneshiro ne aduc in prim plan filme ca legendarul Chungking Express (1994), in care vedem un Takeshi Kaneshiro tanar interpretand rolul unui politist, sau in sufletistul Mr. Lost and Found care ajuta o fata bolnava de leucemie sa isi regaseasca un prieten drag in filmul cu acelasi nume din 1996. Pentru ca mai apoi Takeshi Kaneshiro sa intruchipeze un luptator de kung fu din epoca dinastiei Qin venit in Shanghai pentru a-si gasi norocul si care se vede amestecat in luptele cu autoritatile corupte ale epocii si diversele bande de infractori in Hero. The Legend (1997). In acelasi an interpreteaza rolul unui hot profesionist intr-un film de actiune antrenant si spectaculos – Downtown Torpedoes. Il vedem astfel pe Takeshi Kaneshiro trecand de la scene romantice la interpretarea de scene de actiune fara aproape niciun efort, pentru ca apoi sa ne surprinda din nou, cu o noua tema, in rolul unui cetatean comun din New York, care are o epifanie a mortii, intruchipata de Mira Sorvino, prin care este prevenit ca mai are 12 de ore de trait, in filmul cu tematica existentiala Too Tired to Die (1998). In 1999, dupa revenirea la o tema romantica cu Ana Magdalena, actorul da viata personajului de desene animate Tarzan in versiunile dublate in cantoneza, mandarina si japoneza.
Intre 2000-2006 Takeshi Kaneshiro continua in acelasi stil cameleonic, interpretand cand roluri romantice, cand personaje de actiune, fiecare film terminat motivandu-l parca sa se schimbe si sa se recreeze ca actor. Incepand cu Space Travelers (2000), o comedie in care un grup de tineri orfani aflati in cautarea fericirii si a unui paradis propriu se transforma intr-o banda de hoti si ataca sub conducerea personajului Nishiyama (Takeshi Kaneshiro) o banca luandu-i ostatici pe clientii surprinsi inauntru cand apare politia, si continuand cu Lavender (2000) in care interpreteaza un inger cazut din ceruri, rolurile pe care le alege Takeshi Kaneshiro sunt din ce in ce mai surprinzatoare. In 2002 in Returner acesta intruchipeaza un ucigas profesionist care este angajat de catre o necunoscuta venita din viitor pentru a o ajuta in lupta contra unei armate extraterestre venita sa distruga Terra. Cu urmatorul rol, Takeshi Kaneshiro revine in gama romantica in Turn Left, Turn Right (2003), pentru ca apoi sa dea viata personajului Jin in, probabil in cel mai cunoscut dintre filmele sale pentru publicul de la noi, The House of Flying Daggers, o drama istorica impresionanta atat prin punerea in scena (scena coregrafica din prima parte a filmului este deosebit de expresiva) cat si prin scenele de lupta si trairile complexe ale personajelor din acest film. Dupa rolul complex din filmul anterior, Takeshi Kaneshiro revine spre a interpreta din nou rolul de indragostit, intr-un triunghi amoros de data aceasta, in Perhaps Love (2005) pentru ca in Confession of Pain (2006) sa dea viata personajului unui detectiv ce isi ajuta un prieten in investigarea mortii unui membru al familiei si care surprinde printr-un final neobisnuit.
Este greu sa descrii in cateva fraze, cat poate cuprinde un articol, viata unui monstru sacru al cinematografiei japoneze. Yoji Yamada nu a avut parte de o biografie scrisa, pana in prezent, iar reconstituirea vietii lui nu poate fi posibila decat prin prisma informatiilor generale legate de succesele sale din lunga si prodigioasa cariera in lumea filmului. Pentru posteritate, filmele lui au ramas cunoscute sub titulatura de „productii de moda veche” in cel mai bun sens al cuvantului. Yamada a fost si va ramane pentru generatiile viitoare un umanist in adevaratul sens al cuvantului; relatiile interumane si framantarea omului de rand pentru a-si depasi conditia se afla in centrul operei sale cinematografice, iar toate alegerile in materie de stil servesc acestui scop.
Yoji Yamada s-a nascut pe 13 septembrie 1931 in Osaka. Deoarece tatal sau era inginer la constructia caii ferate din sudul Manciuriei, de la varsta de 2 ani acesta a fost crescut in Manciuria. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, adolescent fiind, acesta s-a intors in Japonia, locuind in prefectura Yamagata. In cele din urma s-a decis sa urmeze cursurile Universitatii din Tokyo, pe care le-a absolvit in 1954. Sistemul existentei studiourilor de film in Japonia postbelica a fost crucial pentru cariera lui de cineast. In anii tineretii, acesta s-a alaturat studiourilor Shochiku, unul din marile studiouri japoneze de film. Pe atunci, in Japonia existau mai multe studiouri de film, fiecare avand o specializare pe genuri si o structura individuala. Deoarece specialitatea studiourilor Shochiku erau dramele de familie, principala orientare din cariera sa cinematografica urmau a fi dramele din interiorul familiei japoneze. Dar mereu regizorul a avut grija sa incorporeze umorul in filmele sale, deoarece acesta era considerat indispensabil acestui gen de productii.
La Shochiku, in primii ani ai carierei sale in lumea filmului, Yamada avea sa-l cunoasca pe Yoshitaro Nomura, un prolific regizor, producator si scenarist japonez. Acesta colaborase ca asistent de regie cu Akira Kurosawa in 1951 la „The Idiot”, dar si cu legendarii regizori Keisuke Sasaki si Yuzo Kawashima. Era cu doar 12 ani mai mare decat Yamada, si avea ceva mai multa experienta in lumea filmului decat acesta, terminand facultatea in 1941, in plin razboi. Destinul a facut ca asa cum Nomura a crescut in umbra unor regizori pe care istoria avea sa-i consemneze pentru geniul lor, Yamada sa isi inceapa cariera sub aripa protectoare a acestuia, care i-a impartasit din experienta sa. Mai intai a lucrat ca scenarist al lui Nomura, iar mai apoi ca asistent de regie, deprinzand tainele acestei meserii. Primul scenariu l-a scris in 1958, iar in 1961, cand se considera sufieint de pregatit si capabil pentru o cariera ca regizor, a regizat primul sau film, Nikai no Tanin (Strangers Upstairs).
Primele filme din cariera au fost aproape uitate. Din 1961 pana la sfarsitul lui 1968 a regizat 13 filme, comedii de familie fara stralucire. Insa in 1969, cariera sa va lua un alt curs, pasind pentru prima oara pe drumul care avea sa-l consacre drept unul din cei mai bine cunoscuti regizori japonezi din toate timpurile. Filmul care avea sa-i schimbe destinul a fost „It’s Tough Being a Man” (cunoscut si sub numele „Tora-san, Our Lovable Tramp”). Lansat in cinematografele din Japonia la sfarsitul verii lui 1969, filmul il avea in rolul principal pe Atsumi Kiyoshi. Destinul acestuia avea se se confunde cu cel al personajului interpretat, Torajiro. Pana in 1969, Kiyoshi era unul din miile de actori care incercau sa-si faca un nume in lumea filmului. Debutase ca comediant in spectacole de teatru in Asakusa,
Ca multi regizori americani la varsta lui, Hideo Gosha a iesit la iveala prin intermediul televiziunii. Daca ar fi sa continuam paralela cu Hollywood-ul, l-am putea asemana pe Gosha cu Sam Peckinpah, contemporanul sau, excluzand bataile domestice pe care acesta din urma le aplica sotiei sale, relatia proasta cu presa si conducerea masinii sub influenta alcoolului. Totusi, Gosha a avut o cearta celebra cu un star al vremii, cu marele Toshiro Mifune. Se spune ca Gosha l-ar fi angajat pe Mifune sa joace in „Goyokin”, intr-unul din celebrele roluri de yojimbo care a adus celebritatea starului (similarul rolurilor unui anume Clint, in acele vremuri, la Hollywood). Insa Mifune ura frigul de pe platourile de filmare din Nordul Japoniei si s-a certat cu Gosha. In cele din urma a renuntat, a fost angajat Nakadai, si asa a inceput o lunga si profitabila asociere a acestuia cu Gosha, care a produs 10 filme, intre care si „Tenchu”, pe care multi il considera cel mai mare film cu samurai facut vreodata.
La baza filmelor sale – ca de altfel si la baza celor mai multe filme cu samurai – sta codul razboinicului, un cod nescris in care familia si clanul se afla in prim plan. Un cod care difera crucial de codul din filmele western americane, pentru ca daca in filmele cu samurai se reda un cod al onoarei in cadrul societatii, in filmele western este intotdeauna vorba de onoarea intre barbati. In ambele cazuri, un barbat trebuie sa faca ceea ce trebuie sa faca un barbat, insa in versiunea japoneza aceasta misiune barbateasca echivaleaza cu a te sacrifica pentru onoarea familiei, lucru pe care nu-l regasim la pistolarii Vestului salbatic, care sunt prea putin atasati de familie sau de societate. Pentru samurai lui Gosha lipseste simtul libertatii.
Codul samuraiul este predestinat sa fie manipulat de dorinta populara. De aceea multe din filmele lui Gosha prezinta un samurai desavarsit, un profesionist in manuirea sabiei, ale carui indemanari sunt puse in slujba starpirii celor lacomi si ambitiilor negative ale clanurilor. Samuraiul din filmele lui Gosha lupta impotriva acestui rau si il distruge. „Goyokin” e exemplul suprem, in care eroul, Magobei, se autodefineste nu in sustinerea ci in sfidarea onoarei clanului sau. Onoarea, sustinuta prin crima si jaf, a fost una fictiva. Ca barbat, nevoia acestuia era sa o doboare. In „Three Outlaw Samurai”, ideea dreptului din nastere al celor instariti de a-i exploata pe cei umili, un ordin impus de sus, este unul prefacut si trebuie distrus. Iar pentru aceasta trebuie sa existe un erou. In definitiv, ceea ce este interesant la filmele cu samurai ale lui Gosha e faptul ca acestea sunt despre ceea ce un barbat cu calitati extraordinare TREBUIE sa faca, nu despre ceea ce acesta ar intentiona sau s-ar cuvine sa faca in anumite situatii.
Jackie Chan s-a insurat in 1983 cu Feng-Jiao Lin (foto alaturata), in decembrie 1982 aceasta dand nastere fiului lor, Jaycee Chan (devenit si el actor de film). Desigur, Jackie, ca orice vedeta, nu a fost usa de biserica. Au existat si aventuri si zvonuri de aventuri, una dintre acestea fiind cu fosta Miss Asia Elaine Ng, cu care are o fiica. De fapt, familia lui Jackie Chan este cu mult mai mare decat acesta a realizat, la un moment dat. Dupa multi ani de tainuire, tatal sau l-a anuntat ca numele lui real nu era Chan, ci Fung (sau Fong, depinde de pronuntie). De asemenea, tot pe parcurs a aflat ca mai are 2 surori vitrege in Australia si 2 frati vitregi in China. Intrigat de aceste evenimente neasteptate si de viata turbulenta a parintilor sai in timpul Revolutiei Culturale din China, Jackie a realizat un documentar intitulat „Traces of Dragon: Jackie Chan and His Lost Family”.
Ajungand la un renume mondial, acesta a decis sa-si imparta timpul intre film si actele de caritate. In 2004, acesta si-a mobilizat colegii de breasla de unul singur, reusind sa convinga un mare numar de vedete din Hong Kong sa participe la o cursa de masini caritabila chiar inaintea Shanghai Grand Prix. Dupa ce a facut o donatie uriasa, presa l-a numit „Filantropistul copiilor in China”. A fost numit ambasador al bunavointei pentru UNICEF si s-a alaturat programului Natiunilor Unite pentru prevenirea SIDA. A vizitat Cambodgea pentru a ajuta la curatarea terenurilor de minele antipersonal, iar apoi Singapore si Coreea. A pus umarul la plantarea de copaci intr-o campanie de impadurire din China, 
promovand grija pentru mediul inconjurator. O data in plus a reusit sa adune la un loc vedete din Asia si America pentru un spectacol caritabil organizat in Las Vegas pentru strangerea de fonduri pentru Centrul de cercetare al bolii Alzheimer. Si-a deschis o proprie fundatie caritabila pentru elevi, in China, iar mai apoi a cumparat 50 de acri de teren in speranta construirii unei scoli pentru elevi de toate nationalitatile. De asemenea, si-a gasit timp sa-si dechida si un restaurant in Hawaii, marea majoritate a acestor acte petrecandu-se doar in prima jumatate a anului 2004.
Din 2004, amprenta mainilor sale se regaseste cimentata pe noua Alee a Stelelor din Hong Kong, alaturi de ce a a lui Bruce Lee si a unor vedete precum Sammo Hung, Tsui Hark, Maggie Cheungsau Anita Mui, care in acelasi an 2004 a murit in mod tragic de cancer la doar 40 de ani. Si totul ar putea fi putut si mai frumos. Jackie planuia demult sa realizeze, alaturi de Jet Li, o ecranizare dupa „The Art of War”, scrierile vechi de 2 milenii ale filosofului Sun Tzu. Acest film ar fi urmat sa fie cel mai costisitor facut vreodata in Hong Kong. Desi de prin 2001 se vorbea de acest proiect, nici pana in prezent nu a putut fi realizat. Sansele ca Jackie sa detina rolul principal intr-un astfel de film au scauzt considerabil dupa ce in aceasta primavara vedeta a anuntat ca se retrage din rolurile de actiune. Probabil va reusi sa-si implineasca visul acestui film grandiose in calitate de producator, scenarist sau, de ce nu, chiar regizor. Se vorbea, la un moment dat, pe cand Rambo 4 era doar o idee, ca Jackie ar fi meritat sa apara in filmul lui Stallone; chiar se vorbea de un rol de baron al drogurilor, care, desigur, ar fi fost in opozitie cu campania sustinuta de acesta in China impotriva triadelor si a drogurilor. Jackie datora mult lui „Rocky”, si Stallone ii datora mult lui Chan. Dar nu a fost sa fie, iar cei doi colosi ai filmelor de actiune nu au mai aparut impreuna pe ecran.
In anii de inceput ai carierei sale, Jackie risca sa nu fie decat inca un actor ratat din seria celor ce trebuiau sa fie considerati „urmatorul Bruce Lee”. Incercand sa-si perfectioneze indemanarea, si-a rupt nasul de 3 ori, genunchii, cele mai multe din degetele sale, ambii pometi, si-a spart capul. Nu poti sa spui ca Jackie Chan nu si-a platit datoriile. Insa intr-un final, dupa aproape 40 de ani de actorie, acesta si-a cucerit renumele la nivel mondial, asa cum dintotdeauna si-a dorit-o. In prezent, este poate cel mai popular actor asiatic al tuturor timpurilor, notorietatea numelui sau aflandu-se pe picior de egalitate cu al unui Bruce Lee sau Jet Li.
Largind gama de personaje si „internationalizandu-le” prin faima sa, Jackie Chan a colaborat din nou cu Stanley Tong la „First Strike” („Prima lovitura a lui Jackie Chan”), in 1996. In acest film, Jackie interpreta un „James Bond” extrem de hilar, politist, ce vana un mafiot rus din Rusia pana in Australia. Noi cascadorii spectaculoase au fost puse in scena in acest film, Jackie atarnand de un elicopter sau schiind intr-un picior. Dupa aceasta productie, a ramas in Australia pentru a filma alaturi de Sammo Hung „Mr. Nice Guy” („Baiat de treaba”), in care joaca rolul unui tip care incearca sa imite stilul lui Steven Seagal, ajutand un reporter tv amenintat de lorzii drogurilor. Cu „Who am I ?” care a urmat, Jackie revenea la stilul de actiune a la James Bond, imbinat cu arte martiale.
Dupa „Rumble in the Bronx”, Jackie Chan a intrat in atentia marilor producatori americani, care au speculat potentialul success al filmelor in care acesta ar fi distribuit. Asa a fost distribuit in „Rush Hour” (1998), alaturi de Chris Tucker, cu care face un cuplu de prieteni hilari, tipic hollywoodian. Trimis in Statele Unite pentru a prinde un periculos infractor care a rapit-o pe fiica consulului chinez in America, acesta ajunge sa faca echipa cu renegatul Tucker. Revedem, parca, „48 de ore”, insa de aceasta data in locul personajului taciturn al lui Nick Nolte regasim un maestro al artelor martiale si un rege al comediei spontane. Cu un buget de 35 de milioane de dolari, filmul a obtinut incasari de peste 141 milioane la box office, o lovitura majora pentru Jackie, care avea Hollywoodul la picioare.
Cu o agenda extrem de incarcata, un an mai tarziu, in 1999, acesta s-a intors in Hong Kong unde a jucat intr-un film – „Gorgeous” – care nu a avut mare succes. Aici interpreta un om de afaceri milionar care lupta cu un rival increzut, si in care se indragosteste de o tanara actrita Qi Shu. Lui Jackie i-a cam scazut interesul pentru filmele realizate in Hong Kong, concentrandu-se pe cariera la Hollywood. Iar rezultatele nu au incetat sa apara. „Shanghai Noon” a avut un succes urias, avandu-i parteneri de ecran pe Owen Wilson si pe Lucy Liu. Si acest film a fost plin de improvizatiile scenice si de cascadoriile haioase ale lui Jackie, nu de putine ori accidentandu-se in timpul filmarilor. In scurt timp, acest film va fi un model pentru comediile americane, un alt mod prin care Chan a schimbat fata filmului. Se afla in culmea succesului: premiera amanata, in SUA, a succesului din 1994, „Drunken Master 2”, a carui productie a costat 2 milioane de dolari a adus, acum, incasari de 12 milioane de dolari, numai datorita popularitatii lui Jackie. Si tot acum, acesta ajungea sa fie gazda unei emisiuni celebre peste Ocean, Saturday Night Live. 
Iar succesul a continuat: a urmat „The Accidental Spy”, iar apoi „Rush Hour 2”, un sequel previzibil, cu Chan si Tucker calatorind in Hong Kong. Jackie se plangea ca nu a avut timp suficient pentru a lucra cascadoriile spectaculoase, in timp ce Tucker a avut libertate de exprimare pe ecran cu un foarte putin control din partea lui Jackie. Cu toate acestea, filmul, cu un buget de 90 de milioane de dolari, a fost o noua lovitura, obtinand incasari de peste 226 milioane dolari, crescand cota lui Jackie ca actor, ducandu-l spre top.
Urmatorul proiect intentiona sa fie productia „Nosebleed”, in care ar fi interpretat un curatitor de geamuri de pe World Trade Center, care ar fi fost implicat intr-un atac terorist. Culmea, acest scenariu a fost scris inainte de tragicele evenimente petrecute pe 11 septembrie 2001. Putina lume stie, dar pe 11 septembrie 2001, Jackie ar fi trebuit sa se afle pe acoperisul World Trade Center, la filmari. Insa scenariul ramasese in urma, astfel ca filmarile au fost anulate. Ce a urmat, cunoaste o lume intreaga. In schimb, a fost distribuit in „The Tuxedo”, unde interpreteaza un sofer al unui bogat agent secret, ce-si pune un costum cu puteri supranaturale si devine un erou pozitiv. Avand-o ca partenera de ecran pe Jennifer Love Hewitt, filmul a fost amuzant fara a mai fi necesare artele martiale sau cascadorii iesite din comun. Nu putea fi ratat nici sequelul lui Shanghai Noon, „Shanghai Knights”, unde face din nou echipa cu Owen Wilson. Jackie obtinea in fiecare zi un nou succes. Dupa The Medallion, un alt film de actiune ce mergea pe linia lui „The Tuxedo”, anul 2004 a constituit inca unul foarte bun pentru Chan. 
A jucat in Around The World In 80 Days, iar mai apoi in New Police Story. A continuat si colaborarea cu Stanley Tong, fiind distribuit in Time Breaker, o comedie cu note de fantezie, apoi „The Blade of Rose”, un sequel dupa „The Twins Effect” si, inevitabil, „Rush Hour 3”. Dar cea din urma lovitura la Hollywood a dat-o alaturi de un alt star produs al filmului asiatic, Jet Li, in The Forbidden Kingdom. Cu un buget de 55 de milioane de dolari, din care o buna parte s-au dus pe onorariul celor 2 vedete asiatice, incasarile au depasit 128 milioane dolari. Insa acest film a marcat retragerea lui Jackie Chan din rolurile de actiune, optand, in acest an, pentu primul rol dramatic in „Shinjuku Incident”, rol care marcheaza o schimbare majora in cariera lui cinematografica.
Reputatul regizor coreean Yu Hyeon-mok a incetat din viata duminica trecuta datorita unui atac cerebral in combinatie cu diabet, in timpul tratamentului administrat in spitalul Universitatii Dongguk din Ilsan. Avea varsta de 84 de ani. Cineastul veteran va primi post-mortem cea mai inalta distinctie a Ministerului Culturii, Sportului si Turismului, ordinul Geum-Gwan.
Filmul lui Yu din 1961, „An Aimless Bullet”, e considerat alaturi de „Mother and a Guest” (al lui Shin, din 1961) si „The Housemaid (al lui Kim Ki-young, din 1960) unul din cele trei mari filme coreene ale cinematografiei de dupa razboiul coreean (1950-1953). Inspirat de o schita a lui Lee Bum-sun, filmul lui Yu e privit de critici ca fiind unul care a contribuit decisiv la dezvoltarea filmului coreean intru realism. Site-ul koreanfilm.org spune ca acest film „a fost in mod repetat votat drept cel mai bun film coreean al tuturor timpurilor in topurile criticilor coreeni de film”. Dupa lovitura militara de stat din 16 mai 1961, „Bullet” a fost interzis in Coreea datorita realismului descrierii societatii contemporane. In 1963, Yu a participat cu „An Aimless Bullet” la Festivalul international de film de la San Francisco, unde „Variety” elogia „An Aimless Bullet” ca fiind „un film remarcabil”, realizat intr-un stil demn de lauda.
Tot in anii ’60, Yu (foto, in tinerete) a luat parte la crearea primelor productii color din Coreea, participand active la scrierea istoriei cinematografiei din aceasta tara. Pe langa filme cu un puternic mesaj de critica sociala, Yu s-a aventurat si in pretentiosul gen al filmelor de epoca, regizand drama istorica „Great Hero, Lee Sun-sin” (1962). Alte filme notabile au fost „Lim Kkeok-jeong” (1961), „The Extra Mortals” (1962), „Bun-Rye’s Story” (1971) – care recent a fost recuperate de Arhiva Coreeana de Film si remasterizat. „The Empty Dream” din 1965 a tulburat apele (e vorba de povestea unui dentist sadic si a relatiei acestuia cu o femeie) datorita temei suprarealiste si experimentale, regizorul fiind influentat de montajul sovietic si punerea in scena expresionista germana.
Criticii de film sunt de parere ca stilul lui de a regiza era in traditia neo-realismului Italian, insa termeni precum „modernist” si „expresionist” sunt oricand aplicabili operei sale cinematografice. Pe langa activitatea de regizor, Yu Hyeon-mok i-a invatat si pe altii cum sa faca film, avand o importanta contributie in istoria animatiei coreene, producand in 1976 „Robot Taekwon V”. O retrospectiva a carierei marelui regizor s-a tinut la cea de-a patra editie a festivalului de film de la Pusan, in 1999. In mai multe randuri Yu a castigat Grand Bell Awards pentru regie, Blue Dragon Awards, dar si premiul criticilor coreeni de film.
Francis Ford Coppola, unul din marii admiratori americani ai lui Kurosawa, spuna odata: „Cei mai multi regizori au o capodopera dupa care sunt cunoscuti, sau posibil doua. Kurosawa are cel putin opt sau noua„. A determina care din filmele lui Kurosawa sunt acestea poate fi un interesant joc al imaginatiei fanilor regizorului de pretutindeni. Insa nu ar duce niciunde, deoarece fiecare persoana ar avea filmul sau preferat, caruia i-ar lua apararea in fata celorlalte realizari cu valente de capodopere ale cinematografiei mondiale. Scurta lista a preferintelor majoritatii fanilor cu siguranta ar cuprinde doua titluri obligatorii: „Ikiru” si „Seven Samurai”. Ambele au fost realizate de Kurosawa intr-o scurta succesiune de timp, in 1952 si 1954, si ambele se regasesc in lista criticilor din intreaga lume cu cele mai frumoase 10 sau 20 de filme din toate timpurile ale omenirii.
Fanii lui Kurosawa fara indoiala se vor contrazice la infinit in privinta caror filme realizate de maestru li s-ar putea oferi apelativul de „capodopere”. Multi ar fi tentati sa nominalizeze „Rashomon” (1950), deoarece a fost filmul care a trezit atentia lumii filmului mondial in privinta puterii artistice a filmului japonez. Altii ar opta pentru „Stray Dog” (1949) sau „High and Low” (1963) pentru stralucirea narativa a discursului intr-o drama cu accente de film „noir”. Unii ar considera „Yojimbo” (1961) si „Sanjuro” (1962) cele mai bune filme de actiune realizate vreodata, pe cand alti fani vad in „Throne of Blood” (1957) si „Ran” (1985) cele mai bune adaptari ale dramelor shakespeariene pe ecran, in ciuda faptului ca amandoua sunt plasate in Japona medievala. In sfarsit, pentru altii, filme precum „The Bad Sleep Well” (1960), „Red Beard” (1965) si „Dodes’ka-den” (1970) ofera surse de umanism si strigate disperate pentru dreptate sociala care le confera un loc special in istoria filmului clasic mondial. Indiferent care din aceste filme si-ar gasi locul pe lista capodoperelor genialului regizor, toti fanii lui recunosc in munca acestuia o putere si o autoritate pe masura calitatilor unor putini regizori de pe mapamond, indiferent de perioada de timp in care acestia ar fi activat.
Akira Kurosawa a avut uriasa sansa de a beneficia de sustinerea unei companii si a unei echipe de tehnicieni si actori talentati care l-au ajutat sa-si implinesca viziunea artistica. Prestatiile senzationale ale unor actori ca Toshiro Mifune, Isuzu Yamada, Takashi Shimura sau Kyo Machiko (pentru a-i numi doar pe cativa) s-au intiparit pentru eternitate in memoria cinefililor din intreaga lume. In paralel, munca scenaristilor, a cameramanilor, compozitorilor, scenografilor si a celorlalti veritabili artisti din echipa lui Kurosawa a ridicat la un nivel foarte inalt standardele de excelenta in industria de film in ansamblul ei. Numele a doar catorva dintre acestia au trecut dincolo de zidurile studiourilor de film japoneze, insa dedicarea acstor sute de oameni necunoscuti, aproape anonimi este inca o masura a grandorii lui Kurosawa. Unii ziaristi l-au numit „Tenno” („Imparatul”) oarecum sfidatori la adresa autoritatii imperiale pe care maestrul o manifesta pe platourile de filmare. Insa cei care il cunosteau mai bine, i-au recunoscut intotdeauna indemanarea iesita din comun de care dadea dovada, luptand ca un adevarat general in complexa lupta care este realizarea unui film, si geniul acestuia de a scoate din „soldatii” sai stradanii chiar mai mari decat se simtea el capabil sa extraga din sine.
Stirea despre moartea actritei s-a aflat tarziu, actrita insistand in testament ca lumea sa nu afle despre disparitia sa. Nascuta in Incheon in 1930, Do si-a inceput cariera actoriceasca intr-un atelier teatral numit „Changgong”, si a debutat intr-un film in 1957, cand regizorul Jo Keung-ha i-a acordat rolul principal in filmul „Hwang Jin-i”. Do a avut o prestatie care a intiparit-o in memoria coreenilor pentru rolurile de femeie fatala interpretat magistral, devenind cea mai barfita si invidiata actrita a timpurilor ei si castigandu-si porecla de „ispita secolului”.
Ca si cum cariera de succes in lumea filmului nu ar fi fost de ajuns, fermecatoarea Do a tinut si prima pagina a revistelor de scandal ale timpului ei sub aspectul vietii sale amoroase. Mereu a avut, insa, incredere in ea insasi si era mai mult decat nerabdatoare sa-si exprime parerea despre stirile senzationale ale acestor publicatii si despre privirea atenta a fanilor ei.
Do a fost incinerata, iar ramasitele i-au fost depuse intr-o cripta speciala in Heukseok-dong, in Seul. „A fost o femeie curajoasa, careia i s-au incredintat o multime de roluri negative, insa a reusit, cu toate acestea, sa interpreteze multe personaje pozitive si caractere puternice. Cu alte cuvinte, a fost o actrita minunata, de o mare complexitate. Mi-o amintesc dintr-un rol secundar memorabil, carisma ei fiind de departe mai impresionanta decat cea a actritei din rolul principal„, a spus profesorul Jung Jae-hyung din cadrul departamentului de film al Universitatii Dongguk. Istoria filmului coreean a pierdut inca o legenda. La vremea ei, Do Kum-bong i-a oferit, prin talentul ei, stralucire. Poate ca multi din tinerii actori de astazi din Coreea ar trebui sa priveasca spre legendele care inca mai sunt printre ei si care nu doar prin talent, ci si printr-o viata dusa chiar pe primele pagini ale ziarelor, au stiut sa ramana niste modele de moralitate si corectitudine pentru generatiile lor. Nu e mai frumoasa o viata traita la maxim si un sfarsit undeva departe de lumea dezlantuita a zilelor noastre, in uitare, decat un sfarsit tragic prin sinucidere la o varsta la care inca nu ai apucat sa spui nimic, cum se intampla des in lumea filmului coreean de astazi ? In zilele noastre este usor sa devii vedeta, masinaria serialelor de televiziune si succesul lor in intreaga lume te propulseaza repede in varf. Do Kum-bong nu a avut sansa de a trai vremurile prezente; tot ce a realizat s-a intamplat datorita muncii sale continue, preseverentei si tariei de caracter de care a dat dovada in fata obstacolelor timpurilor ei. Pe 3 iunie 2009, inca o stea s-a stins, pe pamant, pentru a urca acolo unde ii este locul. Amintirea ei va lumina de acum inainte doar sufletele celor care nu o vor uita, admirand-o in numeroasele filme pe care le-a lasat in urma. Ea va trai mereu prin filmele sale, chiar daca timpul va asterne uitarea asemeni unei panze de paianjen asupra trecutului.
In termenii istoriei filmului, acest esec a fost crucial. De ce ? Era mult mai ieftin sa faci filme in Hong Kong si, cum companiile de asigurari erau mult mai putin obsedate si mult mai permisive, exista posibilitatea realizarii mai multor cascadorii periculoase, chiar mortale. „Police Story” cu siguranta a pus la incercare limitele lui Jackie Chan si ale cascadoriilor sale. Filmul a avut niste scene de o spectaculozitate nemaiintalnita in vreun film de actiune de pana atunci, realizate cu mari sacrificii. Succesul acestui film a dus la 3 sequel-uri. A urmat apoi „Armour of God”; cascadoriile l-au bagat pe Jackie in spital, acesta cazand de la inaltime, lovindu-se la cap de o stanca, fracturandu-si craniul si intrand in coma.
Pe masura ce alegea sa realizeze noi proiecte, comediile deveneau din ce in ce mai prostesti, iar cascadoriile tot mai indraznete. La „Drunken Master 2”, din 1994, scena finala de 7 minute in care Jackie lupta in continuu a luat 4 luni de filmare ! A lucrat cu propria lui echipa de cascadori, altfel, spune actorul, ar fi existat mult mai multi raniti in randul membrilor echipei. Cu propria ta echipa, zicea Jackie, totul devine „mai mult ca o arta, ca un dans”. Dupa o drama despre curse de masini ilegale, „Dead Heat”, a sosit si vremea marelui success la Hollywood. Cu „Rumble in the Bronx”, Jackie a ajuns pe prima pozitie in box-office-ul american, devansand la data premierei filmul lui John Woo, cu John Travolta extrem de popular pe atunci, „Broken Arrow”. In „Rumble in the Bronx”, regizat de Stanley Tong, si avand-o ca partenera pe ecran pe starul pop din Hong Kong Anita Mui, Jackie isi vizita unchiul in New York si drumul sau se intersecta cu cel al unor bikeri si cu un element specific filmelor sale, coruptia din politie. Filmul, cu un buget de 7,5 milioane dolari, a obtinut incasari de peste 32 milioane dolari, fiind filmul cu cele mai mari incasari din Hong Kong in 1995.
In 1943 si-a facut debutul cu primul sau film: „Judo Saga” („Sanshiro Sugata”), care contine o magnifica scena de arte martiale in care 2 maestri se lupta pe viata si pe moarte pe un camp maturat de vant. Scena (foto) a fost reluata de Ang Lee in „Crouching Toger, Hidden Dragon”, in anul 2000. Era evident, asadar, de ce in 1943 lumea filmului a inceput sa vorbeasca despre un tanar cineast cu un stralucit viitor. Filmele sale timpurii au fost produse in timpul celui de-al doilea razboi mondial, astfel incat acestea trebuiau sa se inscrie in temele agreate de politica de propaganda a statului. Abia in 1948 cu „Drunken Angel” putem vorbi de o adevarata exprimare a personalitatii sale ca regizor, odata cu lansarea lui Toshiro Mifune, care va si deveni actorul preferat al regizorului. Kurosawa remarca, mai tarziu: „In acest film m-am descoperit, in sfarsit, pe mine„.
Ce alte subiecte puteau fi mai bine abordate de un artist care viza omul si imperfectiunea firii acestuia, decat acestea ? Cu fiecare film in parte, Kurosawa revenea la aceste teme, schimband in mod neinsemnat locatiile, perioadele istorice, costumele actorilor, insa niciodata sufletul acestora. Cateodata, actorul de pe scena fimului lui Kurosawa e un Hamlet deghizat intr-un afacerist modern („The Bad Sleep Well”) sau un Macbeth ocupand un castel medieval japonez („Throne of Blood”), alteori un cowboy intr-un kimono („Seven Samurai”, „Yojimbo”, „Sanjuro”) sau un oarecare sub masca unui neinsemnat birocrat japonez („Ikiru”). Identitatea acestor personaje, insa, nu e greu de recunoscut, iar pasiunile care ii motoveaza ne sunt familiare tuturor.
PARTEA INTAI: Intre gasirea succesului si deziluzii
