In vremurile noastre este greu sa mentii ideea ca iubirea adevarata exista. Putem incerca sa umplem acel gol cu fantezii romantice, insa majoritatea dintre noi este la un pas de a deveni de-a dreptul cinica cu privire la iubirea adevarata. In astfel de timpuri, multi dintre noi avem nevoie de o speranta reala ca iubirea exista. Pentru cei care sunt sceptici „My Love, Don’t Cross That River” este o dovada a conceptului de iubire. Acesti doi oameni au supravietuit razboiului, mortii, saraciei si unul dintre ei este la un pas de moarte. Si totusi, inca se iubesc.
Daca esti in cautarea unui mesaj mai profund, nu-l mai cauta. „My Love, Don’t Cross That River” este o povestea a doi oameni simpli traindu-si viata pur si simplu in felul lor necomplicat. E greu sa nu ai sentimentul ca acesti oameni sunt produsul unei alte epoci pe care am intelege-o cu greu. Byeong Man si Gye Yeol poarta in mod obisnuit portul traditional oriunde ar merge – adica nu foarte departe, tinand cont de zona destul de retrasa in care locuiesc, la munte.
Regizorul Jin Mo Young nu a explicat nimic din toate acestea. Probabil sunt sute de povesti pe care Byeong Man si Gye Yeol ar putea sa le spuna celor care au filmat acest documentar timp de 15 luni, dar filmarile s-au axat pe detalii, pe lucrurile marunte de zi cu zi. De exemplu, o simpla bataie cu bulgari. Nu cine stie ce activitate interesanta avand in vedere varsta celor doi, dar nu acest lucru e important.
Chiar si marele pericol ce pandeste asupra vietilor celor doi nu reuseste sa le controleze vietile. Cand vine momentul ca Gye Yeol sa aprinda rugul funerar, Gye Yeol este plina de durere insa accepta ideea. Este evident ca Byeong Man si Gye Yeol au discutat despre ce se va intampla, cu mult inainte. Cei doi sunt atat de sincronizati incat este posibil ca Gye Yeol sa intuiasca pur si simplu cum ar fi dorit Byeong Man sa aiba loc propriile funerarii.
Byeong Man nu a trait genul de viata care sa justifice un documentar ce se vrea a ne face sa reflectam asupra vietii, ceea ce probabil a fost lucrul din care au provenit cele mai intense emotii. In locul unor oameni ambitiosi sau influenti, regizorul a preferat mai degraba sa ne emotionam, sa empatizam cu trecerea in nefiinta a lui Byeong Man, deoarece marea realizare din viata lui a fost sa fie un om bun, pe cat a putut, alaturi de o singura femeie.
Luand in considerare toate aceste lucruri nu e de mirare imensul succes de casa de care s-a bucurat „My Love, Don’t Cross That River”. Reprezinta esenta perfecta a unei comedii romantice pe care filmele incearca si de obicei nu reusesc sa o obtina. Are notiunea de permanenta, de fluiditate. Intelegerea ca raul nu este ceva peste care trecem pentru ca vrem sa trecem ci pentru ca schimbarea este inevitabila. Totusi, Byeong Man si Gye Yeol au trait impreuna 76 de ani. Macar acest lucru trebuie pretuit la adevarata sa valoare.
(Sursa: hancinema)
Articol realizat de chocolate_cleo
Un nou film biografic al unei personalitati a lumii artelor martiale din Hong Kong a avut premiera pe 11 noiembrie in Hong Kong. Este vorba de „Bruce Lee, My Brother”, o ecranizare care spune povestea lui Lee din perioada de dinainte de a fi fost fortat sa paraseasca Hong Kong-ul pentru San Francisco. In rolul principal apare necunoscutul Aarif Lee, un cantaret cantopop de 23 de ani ce a castigat in acest an premiul pentru „Cel mai bun debutant” la a 29-a editie a Hong Kong Film Awards, pentru rolul din filmul „Echoes of the Rainbow”. Filmul practic insista pe anii de dinaintea gloriei lui Bruce Lee, vazuti prin ochii fratelui sau. De altfel, la baza filmului sta un scenariu inspirat din memoriile fratelui mai mic al lui Bruce, Robert Lee.
„Bruce Lee, My Brother” prezinta perioada adolescentei rebele a viitorului superstar petrecuta in Hong Kong pana la plecarea lui spre Statele Unite la varsta de 18 ani, cu doar 100 de dolari in buzunar. Tatal lui Bruce Lee era un popular interpret de opera in limba cantoneza ce obisnuia sa faca turnee prin intreaga lume, luandu-si familia cu el. Asa se face ca Bruce Lee s-a nascut in 1940 in San Francisco, in timpul escalei familiei in Statele Unite. Familia Lee s-a mutat inapoi in Hong Kong la doar cateva luni dupa ce japonezii au invadat China, traind 3 ani si 8 luni sub ocupatie straina. Contactul cu lumea filmului a fst rapid, pentru Bruce, acesta aparand la varsta de un an in „Golden Gate Girl” in rolul unui prunc. A cunoscut celebritatea la doar 9 ani, aparand in filmul „The Kid” cu numele de scena Lee Xiao-long )in traducere „Micul Dragon”). In anii adolescentei nu a fost un elev in mod deosebit bun la scoala, insa a fost respectat ca actor-copil care aparuse deja in mai multe filme. In anii tineretii il regasim o fire rebela, mereu implicat in luptele de strada din Hong Kong. Iis petrecea de obicei timpul in ceainariile chinezesti impreuna cu prietenii sai, Kong si Unicorn, si acestia actori-copii care mai tarziu vor aparea alaturi de el in „Fist of Fury” si „Way of the Dragon”. Modul lui recalcitrant de a fi l-a adus de multe ori in bucluc, inclusiv cu politia, in special datorita numeroaselor incaierari cu strainii din (pe atunci) colonia britanica Hong Kong.
Dincolo de latura de baiat dur, Lee a avut si o latura romantica, escapadele sale amoroase nefiind la fel de pline de succes ca luptele din strada. S-a indragostit pana peste cap de o anume Pearl, pentru a realiza ulterior ca amicul lui Kong avea aceeasi pasiune ca si el pentru ea. In acelasi timp, o alta fata, Man-man, s-a indragostit de el si il dorea ca partener de dans intr-un concurc de dans latino. In loc sa accepte oferta, Bruce a intrat in competitie avandu-l ca partener… pe fratele sau, Robert, reusind sa castige impreuna marele premiu !
Bruce Lee a inceput sa studieze Wing Chun, si a gustat din primul sau triumf „public” in momentul in care a invins un boxer caucazian intr-un turneu, cu indemanarea sa in materie de kung-fu. In ajunul triumfului sau, a aflat ca bunul lui amic Kong a devenit un dependent de opiu. Acest lucru l-a facut sa se decida sa il infrunte, impreuna cu Unicorn, pe lordul drogurilor din Hong Kong chiar in vizuina lui. Acest lucru l-a transformat intr-un vanat, atat triadele cat si politistii corupti ce-l doreau dupa gratii fiind pe urmele lui. Pentru a-i salva viata, tatal lui Lee nu a avut de ales decat sa-l trimita in San Francisco, in vederea continuarii studiilor. Iar de aici, restul e istorie…
Unul din cele mai vechi si prestigioase festivaluri internationale de film din lume – Festivalul de la Venetia – a tras cortina pe 12 septembrie. A fost cea de-a 67-a editie. Indreptandu-se cu pasi vertiginosi spre a 7-a decada de existenta, festivalul s-a transformat mult in ultimii ani, devenind unul in care prezenta aproape exclusiva a productiilor europene a fost inlocuita de inscrierea in program a unor pelicule internationale de pe toate continentele. Desfasurat la inceputul lui septembrie, festivalul se constituie, din acest motiv, intr-un barometru international important ce prezice sau indica pelicule ce pot fi incluse in cursa pentru premiile Oscar. Juriul festivalului, in acest an, l-a avut ca presedinte pe cunoscutul Quentin Tarantino, 
un iubitor al filmului asiatic, dar si un promoter al acestuia, el fiind cel care a prezentat publicului american productii ca “Iron Monkey” a lui Yuen Wo Ping (2001) sau “Hero” din 2004 al lui Zhang Yimou. Cu un juriu format din regizori europeni si nord-americani, editia din acest an nu a adus decat un premiu continentului asiatic, este vorba de Premiul pentru cel mai bun regizor debutant, care a revenit turcului Seren Yuce pentru filmul de debut “Cogunluk”. In rest, Asia a fost recompensata doar onorific: regizorul, scenaristul si producatorul indian Mani Ratnam (“Raavan”, “Bombay” etc) a fost recompensat cu Premiul “Jaeger-Lecoultre Glory to the Filmmaker”, in timp ce reputatul John Woo a castigat premiul onorific pentru intreaga cariera.
Doua filme japoneze au fost nominalizate in acest an in competitia pentru “Leul de Aur”, premiul ce rasplateste cea mai buna productie a anului. Este vorba de “Norwegian Wood”, productia regizorului vietnamez de origine franceza Tran Anh Hung, inspirata din bestseller-ul omonim al romancierului japonez Haruki Murakami, in care au fost distribuiti actori japonezi de prima mana precum Ken’ichi Matsuyama si Rinko Kikuchi. Adaptand romanul scanteietor al lui Murakami la melancolia romantica a melodiei formatiei Beatles care da titlul filmului, “Norwegian Wood” este o poveste pasionanta despre nostalgie, pierderea si trezirea la viata a sexualitatii. Prieteni din copilarie, Watanabe si Naoko se reintalnesc in 1969 in Tokyo, fiind elevi la acelasi colegiu. Prietenia lor revine de actualitate, insa amandoi sunt macinati de o tragedie din trecut despre care se feresc sa vorbeasca. Erau anii unui Tokyo efervescent sub aspect politic, iar Watanabe, deziluzionat de schimbarile sociale, e momit intr-o lume a libertatii sexuale. O cunoaste pe Midori, iar relatia cu aceasta ameninta prietenia renascuta cu Naoko, Watanabe fiind fortat sa aleaga intre pasiune si principii. “Norwegia Wood” ramane o poveste dulce-amara plina de frumusete si patos, apreciata la Venetia de critici deoarece reuseste sa aduca lumina trecerii nesigure a finite umane de la varsta inocentei la maturitate.
Cea de-a doua pelicula japoneza prezenta la Venetia a fost “13 Assassins”, un film epic despre samurai regizat de cunoscutul Takashi Miike. Este vorba de o pelicula in stilul celor cu samurai ale lui Akira Kurosawa, care imprumuta mult din “Cei 7 Samurai” al maestrului. Dar Miike nu este un traditionalist sau un regizor care sa-si manifeste in peliculele sale respectul pentru vechea garda, astfel ca pentru fanii lui nu va fi o surpriza sa constate satira si rasturnarile neasteptate de situatie, in special in finalul peliculei. Filmul, practic, porneste de la tema clasica din “Cei 7 Samurai”, insa prin doua metode distincte. Daca Kurosawa de obicei ezita sa prezinte masacrul sangeros al samurailor (sfarsitul lui Sanjuro e poate singura exceptie), Miike, se stie, e inclinat spre redarea laturii violente, sangeroase, a luptelor dintre samurai. 
Din acest punct de vedere, scenele de o violenta necenzurata vor confirma inclinarea regizorului din celelalte filme ale sale spre actele violente sis pre redarea lor realista. Spre deosebire de un “Zatoichi” modern al lui Kitano, efectele speciale in redarea sangelui sunt realizate intr-un mod mai degraba realist decat stilizat. Pe de alta parte, Miike e mai putin indragostit de vechile traditii japoneze si de codul bushido al luptatorilor precum era Kurosawa. “13 Assassins” demonstreaza frumusetea unei culturi ce gaseste nobletea in sfarsitul violent. Nu exista respect pentru traditie, cei 13 asasini recurgand la metode neortodoxe pentru a-si invinge inamicii si a supravietui, departe de codul samurailor lui Kurosawa. Critic la adresa traditiilor, Miike isi construieste filmul astfel incat acestea sa fie observate cu acuratete. Ritualul sinuciderii – hara-kiri – este redat pana in cel mai mic amanunt intr-un mod aproape poetic al unui “poem al mortii” pe care samurai l-ar compune. Toate acestea au facut din “13 Assassins” un film bine realizat ce merita sa fie prezent in competitia festivalului. Din pacate pentru Miike, acesta eusit sa reediteze succesul compatriotilor sai Akira Kurosawa (“Rashomon”) si Takeshi Kitano (“Hana-Bi”, care au castigat in perioade diferite de timp Marele Premiu si premiul pentru Cel mai bun film.
Filmul surpriza al competitiei a fost considerat, de critici, “The Ditch”, o co-productie Hong Kong/Belgia/Franta regizata de Wang Bing. La sfarsitul anilor ’50, mii de cetateni chinezi acuzati de a se fi opus regimului comunist, au fost deportati in lagarul Jiabiangou, in vestul Chinei, in inima desertului Gobi. Ca urmare a epuizarii fizice in urma muncii fortate, a climei extreme si oscilante din desert si a lipsei de mancare, multi dintre acfestia au pierit peste noapte in gropile in care se culcau. Filmul rescrie destinul acestor nefericiti, fiind o inlantuire de povesti dure despre conditia umana. Bazat pe experienta reala a celor ce au trecut prin aceasta situatie, demonstrand talentul sau de documentarist, Wang Bing reuseste o reconstituire dramatica a unui episod putin cunoscut din istoria recenta a Chinei.
In afara filmelor amintite, Asia a fost reprezentata de o multime de pelicule, atat in competitie cat si in afara ei. Astfel, Coreea de Sud a fost prezenta cu doar 2 filme, in sectiunea “Orizinturi”, este vorba de pelicula apreciatului regizor Hong Sang-soo, “Oki’s Movie”, si de “Anti Gas skin” al regizorilor Kim Gok si Kim Sun. Japonia a fost reprezentata in aceeasi sectiune “Orizonturi” de alte 2 pelicule: “Cold Fish” a lui Sion Sono si “The Mechanism of Spring” a lui Atsushi Wada. In afara competitiei, Miike a fost prezent cu 2 filme: “Zebraman” si “Zebraman 2”, in timp ce Takashi Shimizu a revenit in prim plan cu “The Shock Labyrinth: Extreme”. Clara Law a reprezentat Hong Kong-ul la sectiunea “Orizonturi” cu “Red Earth”, in timp ce in afara competitiei fratii Pang au prezentat noul lor film, “The Child’s Eye”, iar Andrew Lau filmul “Legend of the Fist: The Return of Chen Zhen”. 
China a avut un film in competitia pentru “Leul de Aur”, este vorba de “Detective Dee and the Mistery of the Phantom Flame”, mult asteptatpul film al lui Tsui Hark, 3 filme la “Orizonturi” (“Crust”, “Reconstructing Faith”, “21 Grams”), iar in afara competitiei – “Space Guy”, “Showtime” si un alt film mult asteptat, “Reign of Assassins” al lui John Woo. Thailanda a fost si ea prezenta cu 2 filme: “Four Seasons” si “Woman I”. Bangladesh a fost reprezentat la “Orizonturi” de pelicula 720 Degrees”, Israel de filmul “Out”, in timp ce India a avut 2 filme in afara competitiei: pelicula lui Anurag Kashyap, “That Girl in Yellow Boots” si filmul lui Mani Ratnam, “Raavan”, atat in versiunea hindi cat si in cea tamila.
Serialul MBC „Dong Yi” se mentine a doua saptamana consecutiv in fruntea topului celor mai urmarite seriale pe micul ecran din Coreea. Centrul National Multimedia de Statistica a aratat faptul ca episodul 50 al serialului a avut un rating de 29,5% in seara de luni, si cu un procent mai putin in seara de marti de saptamana trecuta. Dar pana la obtinerea acestor ratinguri, serialul a fost la un pas de anulare dupa o greva spontana a actorilor, saptamana trecuta, de trei zile, care au protestat pentru ca nu au fost platiti. Unii actori ce au fost distribuiti in serial, care fac parte si din Uniunea Coreeana a Artistilor, nu au aparut la lucru de vinerea trecuta pana duminica, sustinand ca MBC le datoreaza un total de 1,8 milioane dolari ! In momentul in care MBC a refuzat sa faca platile, actorii si ceilalti membrii ai sindicatului amintit au parasit platourile de filmare a 4 seriale in lucru pentru MBC: „Dong Yi”, „Gloria”, „Kim Soo Ro” si „Mischievous Kiss”. Luni, actorii din „Dong Yi” s-au reintors la lucru, ajungand la o intelegere cu compania raspunzatoare de productia serialului, care a facut toate platile restante catre actori. „Am platit actorii pentru munca din luna iulie, plata ce a fost amanata din motive birocratice”, a declarat presedintele companiei de productie. „De asemenea, le-am achitat si salariile pe luna august, pe care ar fi trebuit sa le platim pe 10 septembrie”.
Criza s-a incheiat, insa amenintarile actorilor ridica serioase semne de intrebare asupra sistemului de externalizare a serviciilor de productie de seriale. Bazele sale au fost puse in 1991, cand posturile de televiziune au inceput sa apeleze la companii specializate in recrutarea de actori, instruirea lor si punerea acestora la dispozitia realizatorilor, contra cost, in baza unui contract preexistent. Expertii in aceasta industrie sunt de parere ca de cand a izbucnit criza economica mondiala in 2008, sistemul a avut de suferit; bugetele alocate productiilor pentru televiziune au intrat in declin pe fondul scaderii exportului de k-drame si a cresterii numarului serialelor vandute la preturi excesiv de mici.
Saptamana trecuta, Uniunea Artistilor Coreeni a tinut o conferinta de presa la sediul MBC, la care au fost prezenti liderul sindicatului si 20 de actori. Acestia au sustinut ca cele 3 canale principale de televiziune (MBC, SBS si KBS) datoreaza actorilor 4,37 bilioane de woni pentru prestatia din luna iulie pana in prezent. Chiar inaintea conferintei de presa, sindicatul a terminat negocierile cu MBC. Cu toate acestea, actorii au spus ca nu vor participa la productia a 10 seriale programate pentru MBC si SBS. Situatia e mai complicata decat pare la prima vedere: in mod normal, sindicatul nu ar fi trebuit sa ceara banii posturilor de televiziune. Acestea au incheiat contracte cu companii de productie, astfel ca seriale precum „Sing the National Anthem” (KBS), „Iljimae Returns – Moon River” (MBC) si „Coffee House” (SBS) au fost produse de aceste companii de productie angajate de posturile de televiziune, 
actorii din respectivele seriale semnand contracte cu companiile de productie. Desi actorii au cunostinta de existenta acestui sistem, acestia au continuat sa blameze posturile de televiziune pentru lipsa banilor si pentru celelalte probleme. Principala acuza venita din partea sindicatului este ca posturile de televiziune ofera companiilor de productie bugete ridicole pentru a produce seriale, astfel incat ele sa obtina un profit cat mai mare din difuzarea lor, pe bani putini. Banii din reclame intra in buzunarul postului de televiziune, pe cand raportul dintre postul tv si compania de productie este reglementat la inceputul filmarilor, sumele de bani ce urmeaza sa le primeasca compania fiind stabilite dinainte si batute in cuie. „Dong Yi” era un serial oarecare, nimeni nu se astepta sa explodeze si sa fie lider pe piata pe durata difuzarii lui, si de aici frustrarea actorilor, care sa vad prinsi la mijloc intre profitul posturilor tv si intarzierea achitarii de catre acestea a ratelor restante din salarii catre compania de productie. Sindicatul a acuzat posturile tv de faptul ca nu au achitat decat 50-60% din costul de productie de aproximativ 200 milioane woni (170.000 dolari) pe episod de serial, iar de aici impasul companiilor de productie.
Reprezentantii MBC au incercat sa se apere, spunand ca nu este realist sa te astepti ca postul de televiziune sa monitorizeze toate tranzactiile financiare de care sunt responsabile companiile de productie. „Ca post de televiziune, e aproape imposibil sa controlezi toate tranzactiile referitoare la plati intre compania de productie si actori, sau problemele financiare care apar pe durata productiei”. Cat priveste refuzul actorilor de a se prezenta pe platourile de filmare, MBC a declarat ca e regretabil ca actiunile lor au interferat cu procesul de productie. Intr-un final, si KBS si SBS au ajuns la un compromis cu sindicatul actorilor, in aceasta saptamana, astfel ca temporar problema s-a rezolvat. Insa pe termen lung, aceasta revolta a actorilor este un precedent periculos care arata ca dupa declinul industriei coreene de film, criza economica mondiala pericliteaza si industria de productii pentru micul ecran. Principala consecinta ar putea fi scaderea numarului de seriale realizate intr-un an, putandu-se ajunge la nivelul anilor 2000-2005, cand inca nu se produsese boom-ul k-dramelor in lume.
Recent a izbucnit un scandal in lumea televiziunii din Coreea, dupa ce actrita de comedie devenita gazda a unei emisiuni tv a sustinut ca a fost trecuta pe lista neagra a postului tv KBS, care ar fi dat publicitatii o lista a celor interzisi tacit a mai aparea in vreun material difuzat de acel canal. Actrita considera ca viziunea ei in plan politic ar fi determinat o asemenea masura, insa KBS a negat existenta unei astfel de liste, amenintand ca o va da in judecata pe Kim. „Mi s-a spus ca nu mai pot aparea in nici un program al KBS deoarece numele meu s-ar afla pe o lista neagra. Daca asta e adevarat, e pacat, din moment ce am lucrat pentru mai bine de 20 de ani cu multa lume din stafful acestui post”, a scris Kim pe contul ei de twitter. „Cand cineva a venit cu teoria existentei unei liste negre, cu ceva timp in urma, nu mi-a venit sa cred. Sper ca cineva din interiorul KBS sa verifice acest zvon”, a mai adaugat aceasta.
In aprilie, Kim Mi-hwa a fost respinsa de o comisie KBS de la a nara un film documentar. Conducerea a spus, atunci, ca vocea ei nu se potriveste genului respective de documentar, insa imediat au aparut speculatii si zvonuri cum ca vederile sale in privinta chestiunilor sociale, destul de liberale, i-ar fi facut pe superiorii ei sa se simta inconfortabil in a colabora cu aceasta. In timpul sedintei, in minutele inregistrate pe caseta, un membru din staff se pare ca ar fi spus: „Nu-mi vine sa cred ca o persoana ce creaza atatea probleme lucreaza, inca, pentru KBS”.
KBS a respins remarcile lui Kim si a declarat ca va lua contramasurile legale impotriva acuzatiilor. „E un zvon complet lipsit de ratiune. Incearca cumva sa defaimeze KBS ?”, a declarat purtatorul de cuvant al KBS. Cert este ca Kim Mi-hwa s-a prezentat in zilele trecute la politia din Yeongdeungpo, pentru a i se pune unele intrebari. „Ma simt ca si o fiica care e data in judecata de propriii ei parinti”, a declarat aceasta intr-o conferinta de presa. „In mod repetat am spus celor de la KBS ca nu trebuie sa depuna o plangere in acest caz, si nu am dorit ca acest caz sa ia o asemenea amploare, insa am ajuns in acest punct”. Mesajul postat de aceasta pe contul ei de twitter, la inceputul acestei luni, a fost citit de peste 30.000 de persoane, fani ai ei in principal. In fata acuzelor cum ca KBS ar sustine partidele de opozitie, iar Kim ar fi ajuns pe lista neagra a postului de televiziune datorita orientarii sale liberale, KBS a solicitat o ancheta a politiei si anchetarea omului de televiziune Kim Mi-hwa pentru defaimare si pentru raspandirea de „informatii neverificate”. „Am scris mesajul de pe twitter pentru a intreba daca lista neagra a KBS exista, de fapt, si ar fi fost suficient ca KBS sa-mi scrie un singur cuvant ca nu exista. Insa ei au tras cu sageata in mine !”, a spus Kim. „KBS e special pentru mine deoarece am primit atata dragoste din partea fanilor dup ace am aparut in spectacolele lor de comedie… Am facut publica aceasta problema pentru ca credeam ca am dreptul sa intreb conducatorii postului de ce nu pot sa-mi continui munca pe mai departe”.
Pana in iulie 2010, exista un total de 18 persoane care sunt interzise a aparea pe post din varii motive, a anuntat KBS. Printre aceste persoane se numara comediantul Kwak Han-gu, ce a fost condamnat pentru furt din masina in 2009, si cantareata Lee Sang-min, despre care s-a descoperit ca detinea un site de jocuri de noroc ilegale. Consumul illegal de droguri este motivul comun de interzicere a aparitiei pe post. Actorul Joo Ji-hoon, actrita Ko Ho-kyeong si modelul Yo Hak-yeong sunt printer cei interzisi din acest motiv. Pe lista mai apar si 2 nume neasteptate: actorii Lee Kyeong-yeong si Song Yeong-chang. Lee Kyeong-yeong a fost arestat pentru trafic si exploatare de minori, insa in 2002 s-a ridicat orice acuzatie la adresa lui de catre autoritati. Cu toate acestea, actorul continua sa figureze pe lista persoanelor interzise pentru KBS. Song Yeong-chang a aparut in mai multe filme (inclusiv in recentul „Blades of Blood”), dupa ce a fost inchis pentru viol, insa a ramas interzis pe amintitul post tv.
In recentul serial de weekend “Assorted Gems”, Michael Blunck a interpretat rolul principal, acela al unui student american ce doreste sa devina calugar in Coreea. Spre deosebire de alti actori straini sau pe jumatate coreeni care trebuie sa depuna eforturi sustinute pentru a-si demonstra cunostintele de limba, pe ecran, Blunck nu a avut nici o problema in a-si arata coreeana fluenta pe durata serialului. Acesta a trait in Coreea timp de 10 ani, si desi nu a mai jucat inainte in vreun film, prezenta lui scenica agreabila a conribuit la popularitatea serialului.
Prezenta in crestere a actorilor americano-coreeni ce incep sa interpreteze roluri tot mai importante in seriale de prima mana din Coreea este evidenta poate cel mai mult in serialul pe teme medicale “Jejoongwon”, ce a inceput sa fie difuzat pe la mijlocul lunii ianuarie a acestui an. Serialul, numit astfel dupa primul spital modern infiintat in 1885, prezinta mai multi misionari cu pregatire medicala proaspat sositi in Joseon-ul sfarsitului de secol XIX. In serial sunt zugravite episoade interesante ale intalnirii vechii culturi coreene cu noua cultura venita dinspre Occident, in special in domeniul medicinei. Rolul unor misionari cu pregatire medicala precum Horace Newton Allen (1858-1932) si Jogn W. Heron (1856-1890) e interpretat de Sean Richard si Ricky Lee Neely (Ricky Kim), amandoi din Statele Unite si pe jumatate coreeni.
Sean Richard, a carui mama e coreeana, si-a luat licenta in actorie si si-a construit o cariera ca actor pe scena teatrelor din New York. “Vreau sa sparg prejudecata cum ca actorii de peste hotare trebuie sa fie pur si simplu doar aratosi si inalti”, a spus Richard intr-un interviu. Acesta a castigat rolul lui Allen in urma unei preselectii la care au participat inca 100 de actori. Acesta a recunoscut ca nu vorbea fluent coreeana, insa a juca un rol in coreeana s-a dovedit mult mai greu decat credea initial. In cele din urma s-a obisnuit sa filmeze pana seara tarziu in noapte. In Coreea, una din greutatile de a interpreta un rol este data de orele lungi de asteptare pana la filmarea scenei in cauza, deseori sub presiunea intarzierii si lipsei timpului ca urmare a programului strict de filmare. Este o realitate la care actorii straini trebuie sa se adapteze din mers. “Lucrez pana tarziu, iar apoi beau un soju alaturi de echipa de filmare. Cred ca asta e partea distractive la o productie de televiziune in Coreea”, a spus Richard. “Exista un simt al colegialitatii la locul de munca, iar adunarea de la sfarsitul zilei, dupa o munca epuizanta, alaturi de colegii tai, in loc sa mergi acasa, e un lucru care cred ca incepe sa-mi placa”, a concluzionat acesta.
Ricky Lee Neely (Ricky Kim) e un manechin in viata de zi cu zi, si a mai aparut in roluri minore in alte seriale coreene de televiziune, precum “On Air” sau in spectacole de varietati. Acesta a atras atentia dupa ce anul trecut s-a insurat cu actrita Ryu Seung-joo, multi vazandu-l un al doilea Daniel Henney al cinematografiei coreene. “E bine sa vad ca nu sunt singur in incercarea de a-mi construe o cariera in actorie in Coreea”, a spus Neely intr-un interviu, exprimandu-si dorinta ca publicul sa vada in el si altceva decat fizicul lui atragator.
Exista un caz celebru a doi actori amatori, David Anselmo si Clinton Morgan, ce au aparut in blockbuster-ul din 2006 al lui Bong Joon-ho, “The Host”. Morgan, un australian, avea viza de sedere in Coreea ca professor de engleza angajat de Universitatea din Suwon, in timp ce Anselmo, un canadian, avea viza de sedere ca turist pe 90 de zile. Conform articolului 20 din Legea Imigratiei din Coreea, acestia au fost acuzati de statul coreean de incalcarea prevederilor acesteia, mai exact a faptului ca inainte de a se angaja in alte activitati decat cele specificate in viza de sedere, aveau obligatia de a solicita permisiunea autoritatilor. In consecinta, acestia au fost expulzati din Coreea, iar in cazul neplatii unei amenzi de 1 milion de woni, nu mai putea reveni in aceasta tara pe o perioada cuprinsa intre 3 si 5 ani.
Anul trecut, Kou Shibasaki s-a plasat pe locul 2 intr-un sondaj de pe internet in care 500 de barbati si femei erau intrebati care dintre celebritatile din Japonia are cei mai atractivi ochi. Sondajul a fost castigat de Meisa Kuroki, insa despre Kou Shibasaki – care pe 5 august implineste 29 de ani – votantii au spus ca are un zambet ispititor. Acest zambet a ajutat-o pe multitalentata Shibasaki sa-si faca un nume ca actrita, cantareata si ca imagine a unor companii precum Fujitsu, Lipton sau Kanebo.
Nascuta in Tokyo, Shibasaki a debutat in lumea show-biz-ului la varsta de 14 ani, in reclame pentru televiziune. Publicul occidental o cunoaste in principal din rolul ucigasei sexy cu sange rece din „Battle Royale” (2000) si din interpretarea premiata a unei fete japoneze indragostite de un baiat coreean in drama din 2002 „Go”. Quentin Tarantino insusi i-a propus un rol in „Kill Bill” – rolul Yuki Yubari, sora geamana a lui Gogo Yubari -, insa Shibasaki a trebuit sa renunte la acest rol datorita programului incarcat. In prezent, aceasta participa la proiectul „Ooku”, o istorie alternative a Japoniei medievale in care o boala necunoscuta omoara majoritatea populatiei masculine, ajungandu-se la o societate matriarhala in care la 4 femei reverenea un barbat. Shibasaki o interpreteaza pe femeia sogun Yoshimune, care are un harem de barbati aratosi cunoscut sub numele „Ooku”. Gilmul, in care apare si membrul formatiei ARASHI Kazunari Ninomiya, se va lansa in Japonia pe 1 octombrie.
Cand nu lucreaza, lui Shibasaki ii place sa se relaxeze acasa. Ea spune ca ii place sa gateasca, dupa ce si-a exersat talentul culinar anul trecut in timp ce filma la „Shokudo Katatsumuri”, in care interpreta o femeie ce se intoarce in orasul ei natal dupa un incident cu prietenul ei indian, si isi deschide un mic restaurant. „Specialitatea mea e <<ehomaki>>”, a spus aceasta, referindu-se la un fel de sushi preparat din 7 ingrediente „norocoase”. Acesta e consumat in mod traditional de Setsubun (3 februarie) si se spune ca aduce noroc. Muzica nu e, nici ea, niciodata departe de Shibasaki: „Mereu imi vin idei pentru versuri de melodii si-mi tin carnetelul in apropiere. In prezent, imi iau laptopul cu mine pretutindeni pentru ca am o multime de versuri scrise de mana scanate pe hard”, a spus aceasta. Privind inspre viitor, Shibasaki spune ca are un tel neobisnuit: i-ar placea sa fie in stare sa inteleaga mai bine… animalele. „Nu ar fi haios sa poti comunica cu un cal in timp ce il calaresti ?”, a glumit aceasta.
