Alone (Loner, Hikikomori)

Tara: Coreea de Sud

An: 2008

Gen: Horror/Mister/Drama

Regia: Park Jae-sik

Cu: Ko Eun-ah, Jeong Yoo-seok

„Alone” (cunoscut si ca „Loner” sau „Hikikomori”) este un horror recent lansat in Coreea, o poveste captivanta – s-ar putea spune deja „clasica” – impachetata intr-un inconfundabil ambalaj „made in Coreea”. Filmul aduce pe alocuri cu „A tale of two sisters”, de la care preia tensiunea jocului psihologic si locatia – o casa izolata, cadrul ideal de dezvoltare al acestei povesti terifiante. Pentru cunoscatori, filmul horror coreean este cu mult deosebit ca stil fata de orice alt horror asiatic. Nici „Alone” nu face exceptie de la regula, si poate ca tocmai prin aceasta, acest film nu poate parea cu nimic diferit de orice realizare similara coreeana. Povestea este simpla doar in aparenta. La un moment dat se declanseaza o serie de evenimente sangeroase, iar spectatorul devine derutat de rapiditatea cu care se succed faptele, asta si deoarece regizorul prezinta o perspectiva a acestora din niste unghiuri care ii permit sa pastreze raspunsul la toate intrebarile pentru ultimele 10 minute ale filmului. Este stilul romanelor politiste clasice, in care cititorul e expus unor intrebari al caror raspuns le este dezvaluit doar la final.

Ca un fapt divers, un singur lucru este de remarcat, in general la filmul horror coreean. Nu as vedea in asta neaparat un defect, cat mai degraba o calitate: nu de putine ori, regizorii coreeni introduc in filmele horror elemente dramatice, folosind o coloana sonora de care uneori nici filmele americane oscarizate nu beneficiaza. „Alone”, spre exemplu, are o coloana sonora de exceptie, amintind de valsul lui Shostakovici din „Eyes Wide Shut”. Pentru ce era nevoie de aceasta intr-un film horror ? Probabil ca regizorul a vrut sa se autodepaseasca. Intr-un horror coreean anterior, remarcasem aparitia unui element interesant. Filmul se numea „To Sir, with Love” si avea in centrul ei o batrana profesoara de care fostii ei elevi isi aduc aminte si organizeaza o reuniune peste ani, pentru a o sarbatori. Pentru prima data am sesizat o incercare a unui regizor coreean de dramatizare, intr-un film horror. Cine a vazut acel film, e imposibil sa nu fi retinut figura neputincioasa a profesoarei imobilizate in caruciorul cu rotile, pe care toti vroiau sa se razbune. In „Alone”, regizorul continua pe aceasta linie si incearca o atasare fortata a spectatorului de drama personajelor, aratand ca un film horror poate avea si altfel de perspective, oricand putandu-se transforma intr-o drama. Nici macar japonezii, a caror scoala de filme horror este renumita, nu au reusit ceea ce coreenii reusesc cu o usurinta dezarmanta, ca nu doar la filme horror, ci pana si la comedii sa stoarca lacrimi nesfarsite in masura a atinge sufletul spectatorilor. In general e greu sa te atasezi, intr-un film horror, de personajele principale; insa coreenii au reusit sa transforme amatorul de horror intr-unul care accepta pe langa sange si violenta si reversul medaliei: durerea victimelor, drama suferintelor ascunse ale acestora, dand un alt sens vizionarii unui astfel de film. Asta e marea calitate a horror-ului coreean, fata de cel american, unde e ca si cum te-ai duce la un abator, inarmat cu o sete de sange nefireasca si cu o dorinta nepotolita de a te ingrozi mereu in acelasi mod, prin intermediul prestatiei unor psihopati, criminali in serie sau monstri victime ale unor modificari genetice. Poate chiar din acest motiv, in ziua de astazi, filmul de groaza american e intr-o profunda criza.

„Alone” prezinta o drama familiala trecuta sub tacere ani de zile. Soo-Na e o adolescenta de liceu rasfatata, aparent fericita, insa cu o singura prietena: o colega de liceu care mereu e bataia de joc a colegelor ei de clasa. In momentul in care aceasta ajunge sa se sinucida, viata lui Soo-Na se schimba radical, aceasta incepand sa-si reproseze faptul ca nu a putut sa-i fie aproape bunei sale prietene pentru a o apara cand aceasta avea nevoie, teroarea impingand-o spre acel gest extrem. Autoizolandu-se in propria-i camera, Soo-Na devine o Hikikomori, un termen japonez echivalentul lui „emo”. Adica o singuratica care traieste in izolare, incapabila a se mai adapta societatii si lumii reale. Unchiul si bunica ei, care au crescut-o de mica, de cand parintii ei au murit intr-un accident de masina, nu pot sa-si explice atitudinea adolescentei, care incepe sa se automutileze si sa ameninte cu sinuciderea. Dar in spatele a toate astea se ascunde o drama cutremuratoare, o realitate pe care nu doar Soo-Na o cunoaste, ci si intreaga ei familie. Adevarul, ascuns timp de 17 ani, trebuie sa iasa la iveala, iar pecetea trecutului va marca prezentul si viitorul tinerei in mod ireversibil.

Un horror bun, foarte bine realizat sub toate aspectele (imagine, sunet, regie, coloana sonora, chiar scenariu), insa cei care prefera un subiect simplu, linear, cu o intriga care dezvaluie totul, facand din desfasurarea actiunii un simplu galop de sanatate printre baltile de sange catre un deznodamant de toti stiut inca de la inceput, sunt sfatuiti sa urmareasca un film de groaza american. „Alone” este cu totul altceva si exista riscul sa ramana nesatisfacuti.

Subtitrare in limba romana