Incercand sa calce pe urmele lui “Blue Spring Ride”, “Orange” a avut un succes neasteptat in momentul premierei sale in Japonia. Ca manga, “Orange” nu a reusit sa dea lovitura, cele 5 volume scrise si ilustrate de Ichigo Takano, publicate intre 2012 si 2015 nu au reusit sa stranga 1 milion de cumparatori in total (spre deosebire de “Blue Spring Ride”, ce a vandut aproape 6 milioane de exemplare). La box-office, insa, filmul “Orange” a fost o surpriza neasteptata a sfarsitului de an 2015, reusind sa obtina incasari de 28,2 milioane dolari (surclasand clar ecranizarea “Blue Spring Ride”, ce a strans numai 6 milioane de dolari). Kojiro Hashimoto, regizorul filmului, e cunoscut in special in lumea serialelor de televiziune, regizand mai multe j-drame intre 2011 si 2013 (Suzuki Sensei, Hard Nut, Piece sau Sprout). Live-action-ul “Orange” marcheaza debutul sau in regie de film de lungmetraj, rezultatul final fiind unul ce prevede un viitor promitator. Filmarile s-au realizat pe durata a 3 luni in oraselul Matsumoto, in care se si desfasoara actiunea povestii in manga originala. Cu nici 250.000 de locuitori, Matsumoto, situat in inima Japoniei, e un orasel linistit inconjurat de munti, celebru pentru peisajele sale extraordinare, pentru drumetii in scopul cataratului si pentru soba (taitei) ce au un gust aparte. Filmul incearca sa prezinte si atractiile micutului orasel, cum ar fi festivalul Bon-Bon, de pomenire a mortilor, cu dansuri specifice, castelul Matsumoto, altare si Cararea Timpului din padurea Agata, dar si sakura, inflorirea ciresilor in toata splendoarea lor. In olurile principale intalnim actori tineri cunoscuti in special din diverse seriale japoneze, precum Kento Yamazaki (din recentul serial Death Note) si Tao Tsuchiya (ce a aparut in celebra serie Rurouni Kenshin), ce a si fost premiata pentru rolul principal feminine din acest film pentru adolescenti de catre Academia Japoneza de Film cu premiul “Bobocul Anului” (un premiu acordat de obicei actorilor aflati la inceput de cariera).

Toamna, inceputul celui de-al doilea an de liceu pentru tanara Naho (Tao Tsuchiya), in micutul orasel de provincie Matsumoto. Impreuna cu Azu si Takako, cele mai bune prietene ale ei, cu ochelaristul Hagita si cu laudarosul Suwa, cei 5 formeaza un grup unit de liceeni ce-si traiesc viata la maxim in cei mai frumosi ani ai ei, ai adolescentei. In momentul in care Naho implineste 16 ani, un eveniment cu totul neasteptat se produce, marcandu-i nu doar al treilea an de lieu, ci intreaga viata: primeste o misterioasa scrisoare de la… ea insasi, din viitor, de peste 10 ani ! In respectiva scrisoare, Naho ce a implinit varsta de 26 de ani o roaga pe cea de 16 ani sa faca anumite lucruri pentru a sterge regretele cu care a ramas un deceniu mai tarziu in suflet. Si totul se leaga de noul elev care se transfera tocmai din Tokyo in clasa ei, aratosul si timidul Kakeru (Kento Yamazaki). Urmand pas cu pas indiciile primite din viitor, Naho incearca, fara sa inteleaga la inceput, sa schimbe cursul firesc al unor evenimente, si descopera, in acelasi timp, fiorii primei iubiri, indragostindu-se de Kakeru. Va putea, oare, Naho, sa schimbe viitorul in prezent, evitand un destin tragic ?

“Orange” e un melanj de fantezie cu romantism specific anilor adolescentei, iar succesul filmului se datoreaza in primul rand fascinatiei generatiei tinere pentru astfel de povesti ecranizate dupa manga. Cel mai bine simti povestea atunci cand ai varsta personajelor si traiesti parca aceleasi emotii ca acestea: bucuria acceptarii intr-un grup de prieteni sau, din contra, tristetea respingerii, fiorii primei iubiri, fascinantele jurnale mai mult sau mai putin secrete, activitatile de clasa si momentele memorabile din anii de liceu etc. Distribuirea in rolurile principale a doi actori apropiati ca varsta de perioada adolescentei (20 de ani ea, 22 de ani el) a facut ca totul sa para realist exprimat, pornind de la sentimente de bucurie si tristete si mergand pana la atmosfera generala din clasa in care invata elevii. Singurul lucru nerealist e latura fantezista, si nu atat prin fantezia in sine, cat prin modul in care aceasta este pusa in scena. Naho se trezeste ca primeste o scrisoare din viitor, de la ea insasi, cea de peste un deceniu. Scrisoarea e destul de consistenta, e formata din mai multe pagini, in care se relateaza anumite evenimente care s-au petrecut, sugerandu-se solutii pentru a schimba acele lucruri care peste 10 ani au lasat regrete adanci in sufletul ei. In mod logic, Naho ar fi putut citi intreaga scrisoare intr-o ora, insa nu citeste decat referirile la fiecare zi in sine, astfel ca nu afla decat cu cateva ore inaintea petrecerii evenimentelor despre derularea acestora. De dragul povestii, desigur, se poate trece cu vederea aceasta naivitate a scenariului filmului si a benzilor desenate, dar daca ai pretentii la ceva mai serios n-ai cum sa ignore acest aspect. Si mai e un lucru ce pare o scapare a realizatorilor filmului: daca Kakeru, cel in jurul caruia se construieste intreg viitorul lui Naho, in prezent, e surprins in contextul relatiei sale cu mama lui, apoi cu bunica lui, daca ceilalti elevi fac trimitere la parintii lor (cum e fata a carei mama are o patisserie si zilnic le aduce colegilor ei cate o paine cu diverse arome), ei bine Naho nu doar ca nu aminteste de parintii ei, dar mereu e infatisata, acasa, locuind singura, pregatind singura de mancare, lecturandu-si misterioasele scrisori fara a se ascunde in camera ei. Din lumea lui Naho lipsesc complet parintii. Initial te-ai astepta ca aceasta scapare aparenta a realizatorilor sa ascunda o cheie a filmului, dar nu e deloc asa. Trecand, insa, cu vederea peste toate aceste scapari, “Orange” trebuie savurat pentru ceea ce doreste sa transmita: o poveste de iubire adolescentina, pura, si, mai presus de ea, o poveste despre prietenie la o varsta schimbatoare, la care maturizarea incepe sa-si faca loc printre jocurile copilariei, schimband viziunea despre viata si impunand asumarea unor decizii. Permanenta oscilatie intre prezent si viitor, intre viitorul ce devine prezent, peste 10 ani, intre prezentul ce devine trecut ce nu mai poate fi recuperat sau schimbat, sunt fascinante si aducatoare de mister. Coloana sonora si peisajele superbe te cuceresc iremediabil, reusind sa te integreze in atmosfera unica a micutului orasel Matsumoto, pe care zau ca ti-ai dori sa-l vizitezi dupa vizionarea filmului. Cele aproape 2 ore si jumatate trec ca si neobservate, sit e fac a te intrebi oare ce misiuni mai inventeaza Naho din viitor pentru a-si sterge regeretele. Daca ar exista posibilitatea de a ne intoarce undeva inapoi in timp si a corecta anumite lucruri pentru ca pe viitor sa nu avem regrete, care ar fi acestea ? Cu siguranta am fi egoisti si ne-am gandi doar la cum sa ne schimbam viata personala. “Orange” e despre altceva: despre cum sa schimbi viata cuiva care la un moment dat a fost in preajma ta cativa ani, stergandu-ti propriile regrete atunci cand refuzand sa faci ceva, sa daruiesti ceva, ajungi sa te schimbi pe sine, imperceptibil, devenind o alta persoana. Aceasta este insasi esenta adolescentei: sa te descoperi pe sine prin intermediul celorllati. Sentimentele sunt doar niste instrumente folosite ca pretext pentru a ne transforma. Un film frumos, extrem de sensibil si placut de urmarit, plin de romantism, ce ne invata ca adolescentii pot fi, uneori, mai maturi decat adultii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil