Ce poate fi mai frumos pentru un parinte sa vada ca propriul sau copil ii calca pe urme ? Daca acesta din urma reuseste sa si exceleze, depasindu-si parintele, este deja un lucru extraordinar. In lumea filmului au existat destule cazuri in care mari cineasti au transmis pasiunea lor pentru film urmasilor directi, fie ei fii, fiice sau nepoti, frati sau surori. Putini stiu cine este Daisuke Tengan, regizorul lui “Dendera”, poate si pentru ca numele lui aparent nu ne face conexiunea cu nici un nume celebru din cinematografia japoneza. Ei bine, Tengan (foto) e fiul cel mare al unei legende a filmului japonez, Shohei Imamura. S-a nascut ca Daisuke Imamura, dar a preferat sa-si schimbe numele pentru a-si urma propriul drum in viata fara a fi apasat de presiunea faptului de a avea un tata atat de celebru. Daisuke Tengan nu e doar regizor, acesta fiind si un excelent scenarist, scriind scenariile unor filme regizate de tatal sau (Eel, Dr. Akagi, Warm Water Under a Red Bridge) sau de cunoscutul Takashi Miike (el a scris scenariul inspirat din romanul lui Ryu Murakami, la filmul “Audition”, dar si la “13 Assassins”, ce i-a adus premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de film de la Yokohama). “Dendera” are la baza un roman al unui tanar romancier japonez, Yuya Sato, ce a fost publicat in 2009, pe cand avea 29 de ani. Abia anul trecut, romanul sau a fost tradus si in limba engleza, ecranizarea din 2011 fiind si singura ecranizare de pana acum a unei scrieri a acestuia. Povestea, de o simplitate si profunzime remarcabile, beneficiaza de aportul interpretativ al unor actrite veteran japoneze ce au avut de infruntat conditii dure pe platourile de filmare, intreaga actiune a filmului petrecandu-se pe un munte. Iar cadrele in aer liber nu sunt deloc putine, fiind filmate in perioada de iarna autentica ! La data filmarilor, majoritatea actritelor aveau intre 60 si 70 de ani, decana de varsta fiind actrita Mitsuko Kusabue, interpreta personajului Mei, ce avea pe atunci 78 de ani ! Ruriko Asaoka, interpreta personajului principal in jurul careia e construita povestea, a si castigat cu acest rol premiul pentru Cea mai buna actrita la Festivalul de film de la Osaka (pe aceasta am mai avut ocazia a o vedem in The Professor and His Beloved Equation, in rolul cumnatei profesorului).

Undeva intr-un sat japonez de la poalele muntelui, din secolul XIX, traditia mostenita din stramosi se transmite cu strictete din generatie in generatie. Iar traditia spune ca femeile, odata ce au implinit varsta de 70 de ani, trebuie sa fie duse pe munte si lasate sa moara in singuratate, departe de sat, pentru a nu fi o povara pentru comunitatea care si asa se confrunta cu saracia si lipsa de hrana. In momentul in care Kayu (Ruriko Asaoka) implineste fatidica varsta, isi accepta impacata soarta, se desparte de familie si e carata de un caraus pe munte pana la monumentul ce marcheaza locul despartirii. Lasata in voia sortii, pe muntele inzapezit, aceasta incepe sa se roage ca zeii sa o duca pe Taramul Pur, pana cand epuizata, isi pierde cunostinta. Cand deschide ochii, are impresia ca a ajuns pe Taramul Pur, mai ales ca vede cateva figuri cunoscute de femei din sat care in anii precedenti plecasera si ele spre Ceruri. Doar ca totul este o iluzie, ce se disipa repede in momentul in care ajunge in Dendera, o comunitate ascunsa si aparent misterioasa de femei septuagenare. Aici o revede pe Mei, o batrana alungata din sat in urma cu 30 de ani, ce a fondat pe munte satul Dendera, in care, in timp, au fost primite alte femei ce implinisera 70 de ani si fusesera abandonate de sateni pe munte. Incet, Kayu se vede nevoita sa se adaptaeze unui foarte diferit stil de “viata de dupa moarte”, avand de infruntat vitregia naturii, dar si divergentele din interiorul comunitatii.

In anul 1983, Shohei Imamura, tatal lui Daisuke Tengan, regiza “The Ballad of Narayama”, un film ce castiga 3 premii ale Academiei Japoneze de Film, dar si Palme D’Or. Nu doar realizarea, ci si modul realist in care scenariul inedit a fost pus in scena a impesionat juriul la Cannes. Povestea filmului era de fapt o ecranizare a unui roman scris de Shichiro Fukazawa, ce avea in centrul sau traditia bizara a unui sat japonez, unde odata ce o persoana implinea 70 de ani, aceasta trebuia sa fie dusa intr-o zona muntoasa izolata si sa fie lasata sa moara acolo de foame, o practica cunoscuta sub numele de “ubasute”. “Dendera” se poate spune ca e un fel de continuare a acestei povesti, nu neaparat cu pretentia de sequel. Desi are la baza un alt roman, mai recent, intreaga poveste e construita in jurul acestei traditii “ubasute” (“abandonarea unei femei batrane, “abandonarea unui parinte”), ce nu e una de fictiune ci, din contra, cat se poate de reala. In evul mediu japonez, in special in perioadele de seceta sau foamete, persoanele infirme sau rudele in etate ale unei familii erau carate pe munte si lasate sa moara de foame, sete sau hipotermie (ca un fel de eutanasie) din ratiuni economie, ce tin de supravietuirea restului familiei, hrana cu care trebuia hranita persoana in varsta sau infirma putand constitui uneori limita dintre viata si moarte a celorlalti. In filmul lui Tengan, Dendera ne apare ca o metafora a unei noi vieti. Situat la inaltime, pe celalalt versant al muntelui la poalele caruia se afla satul, el devine un fel de refugiu al tuturor femeilor abandonate impotriva vointei lor de o traditie salbatica, prin excelenta patriarhala. Dendera e un loc ascuns, de care nimeni nu stie, care a reusit sa supravietuiasca 30 de ani in primul rand datorita fricii satenilor de a trece dincolo de momunetul unde sunt abandonate femeile. Mei a fondat asezarea cu 30 de ani in urma, devenind conducatoarea spirituala a comunitatii, oferind tuturor femeilor abandonate sansa de a-si trai restul de viata impotriva vointei barbatilor si a traditiei. Adaptarea in comunitate nu e usoara, mai ales cand ajungi pe munte cu gandul de a pleca spre Ceruri, insa Kayu, cea mai recent venita in comunitate, va trebui sa aleaga intre adaptare sau moartea sigura in conditiile aspre e pe munte. Cea care ii va dicta alegerea nu va fi sufletul, poate inca nepregatit pentru calatoria spirituala spre o alta lume, ci instinctul de supravietuire, dorinta de a trai, chiar si la 70 de ani, impotriva vointei inguste a celor care pana mai ieri erau semenii ei. Dincolo de toate, urmarind “Dendera” si solidaritatea care se creeaza intre femeile abandonate de sateni si unite in fata vitregiei naturii si sortii de o vointa extraordinara de supravietuire, ajungi sa intelegi cel mai bine spiritul de luptator al natiunii japoneze. Indiferent cate obstacole ies in cale, indiferent de cate ori soarta te ingenuncheaza (si e de amintit aici doar exemplul numroaselor cutremure periodice de amploare ce au loc in aceasta tara, care iti dau impresia ca au ingenuncheat o natiune si au redus-o la tacere), Japonia are in ADN ceea ce altor natiuni le lipseste: curajul de a se ridica din genunchi in picioare, de fiecare data. Simti cel mai bine acest lucru urmarind exemplul acestor femei condamnate de o societate care le considera inutile, si care au curajul de a se opune traditiei, de a rezista naturii si oricaror ingradiri, doar pentru a-si trai cu curaj si demnitate ultimii ani de viata. O lectie extraordinara de viata si despre viata si supravietuire, ce spune totul despre forta interioara si mentalitatea unei natiuni pe care toti o credeau definitiv distrusa in 1945, si care astazi e una din ele mai mari puteri economice ale lumii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil